Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Teatru în regiunea pariziană: Festivalul Exit de la Créteil

mac-660.jpg

Casa artelor de la Créteil, credit foto: ville-creteil.fr

Două evenimente punctează cronica noastră dialog de astăzi: un spectacol de o grandoare glacială semnat de unul din marii regizori contemporani, flamandul Ivo Van Hove, oaspete frecvent pe scenele franceze din ultimii zece ani, cu un text flamboaiant al romantismului german, Maria Stuart, de Friederich Schiller, și un Festival multimedia, Exit, găzduit la Casa artelor de la Créteil, Maison des arts de Créteil, MAC, aflat și el la peste zece ani de existență.Termenii, teatru romantic și arte multimedia, opuși la primă vedere se întîlnesc însă aici pe același plan al exigenței artistice și al unei  temperaturi a actului artistic, dus pînă la incadescență. Mai întîi, Mirella Patureau ce reprezintă această Casă a artelor din Créteil, suburbie din nord-estul capitalei ?

Mirella Patureau: Casa artelor de la Créteil, creată în 1977,  face parte din seria de case de cultură lansate în anii 60 de primul ministru al culturii în Franța, care a fost André Malraux. Instituția face parte din vechea "centură roșie" a capitalei, la început susținute de primării comuniste, Créteil, Bobigny, sau Saint-Denis, și care au promovat o politică teatrală plină de îndrăzneală. Prestigiul lor stăruie și astăzi deși centura și-a cam pierdut culorile. Este o imensă clădire, construită nu departe de un lac și de ieșirea de pe autorută, care are două săli, de 1000 și de 400 de locuri, și care a fost de la început destinată unor activități multiple, teatru, dans, cinema. Numirea la cîrma acestei imense nave în 1993 a lui Didier Fusillier, în același timp director al centrului transfrontatlier Le Manège din Maubeuge, în nordul Franței și din Mons, din Belgia, a impus o politică artistică specială. El creează aici Festivalul Exit, bazat pe artele hibride, introducerea tehnicilor numerice în artele spectaclului vivant, în perfectă rezonanță cu căutari similare din Japonia, Germania, Canada. Caută "extraordinarul" și chiar dacă dispune de o sală imensă, frontierele sale vor exploda, utilizează absolut toate spațiile, scenă, culise, birouri, toalete, coridoare... Se proiectează filme, se produc instalații sau performanțe ce imbină artele palstice, artele vizuale, coregrafia., totul e produs în direct, live. Dar totul se va face treptat, suntem în anul 1994 cănd nu existau încă nici telefoanele mobile nici internetul. Pentru ca la ediția actuală, intitulată Home cinema, să asistăm într-un spațiu fragmentat și extins peste tot, la un adevarat bîlci sau sărbătoare a artelor numerice, la instalații și plonjări în realități virtuale, ceea ce se cheamă des réalités augmentées, realități îmbogățite de imagini virtuale, la o dezlanțuire într’adevăr extraordinară de imaginație și violență. Căci tonul poate deveni sumbru, publicul e implicat adesea, participă de exemplu în performanța cu roboți intitulată Infernul, unde traverează cele 9 cercuri ale Infernului, de la Dante la budismul chinez, unde roboții sunt spectatorii, pe care sunt adaptate diverse aparaturi mecanice.

Matei Vișniec: Și cum se face trecerea la drama lui Schiller? Dar mai întîi ce aduce nou Ivo Van Hove? Penetru cǎ nu este pentru prima oară la Creteil și mai ales în Franța.

Mirella Patureau: Este un regizor flamand  care monteaze deopotrivă texte clasice - Tragediile romane după Shakespeare, în 2008 la Avignon - şi mai ales contemporane, a adaptat pentru scenă filme de Bergman, Pasolini, Visconti, e pasionat de artele numerice, în spaţii scenice decupate de jocuri de lumină şi efecte video. Face un teatru mai degrabă subversiv fără să fie indiferent la miza politică. Piesa lui Schiller, scrisă în 1800, e rar jucată și în Franța și în România, dar a intrigă sa istorică e bine cunoscută: rivalitatea dintre două regine, Maria Stuart, regina Scoției, scurtă vreme regina Franței, văduva regelui François al II-lea, catolică și care revine să revendice tronul Angliei – în fața ei, vara ei,  regina fecioară Elisabeta, protestantă și care deține de fapt puterea. Două destine, două concepții politice și religioase se înfruntă și Regina Scoției va sfîrși pe eșafod. Pe scurt, o meditație, plină de zgomot și de furie, căci Shakespeare nu e aici departe, despre Putere, despre culisele ei și partea de umbră și lumină din cele două părți: responsabilitate și singurătate de partea celui ce ține sabia, suferință și resemnare de partea capului ce va cădea pe eșafod. Ce e intreresant la Van Hove, este faptul că de fiecare dată, de la tragediile romane la dramele conjugale ale lui Bergmanm pe care le-a pus în scenă, vorbește întodeauna despre prezent. De fapt, ce s-a schimbat de patru secole încoace în mecanismele Puterii?

Matei Vișniec: Spectacolul lui Ivo van Hove nu este așa dar o reconstituire istorică, în costume de epocă și cu lungi tirade romantice. Deşi el taie mult din text, spectacolul durează totuşi  peste 2 ore jumate.

Mirella Patueau:  Un text german, jucat în flamandă – o limbă de o sonoritate colțuroasă și fascinantă - și subtitrat în franceză. De fapt ce-l interesează este să demonteze mecanismul Puterii, manipulările din umbră, o demonstrație extrem de precisă - jocul actorilor e calculat la milimetru - și de violentă. Decorul e sumbru, scena e practic goală, cu două  bănci ca de prezbiteriu, doar o lumînare aprinsă în scena dinaintea execuției - povestită de o voce în off – hainele bărbaților, fără epocă, simple tunici, de un albastru închis ce devine negru sub variația luminii, ce dau  intensitate chipurilor, de o paloare maladivă. Cele două regine par încorsetate în același stil sumbru, costume ce sterg corpurile. Elisabeta recapătă însă culorile învestită de semnele Puterii, costum fastuos ca o gravură flamandă, nefericita regină a Scoției își poartă crucifixul ca semn ineluctabil al sfîrșitului. Ivo Van Hove revine la Paris în mai, la Théâtre de la Ville cu Antigona de Sofolce, și cu Juliette Binoche, star de cinema, în rolul principal. Și din nou, sunt sigură, ne va vorbi despre prezent, cu forța prezentului.

 

 

343