Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un spectacol profesiune de credinţǎ între Avignon şi Paris

orlando_olivier_py_0.jpg

Scena din spectacol: "Orlando sau nelinistea"
Image source: 
credit foto: rfi.fr

Teatru în cele ce urmeazǎ împreunǎ cu Matei Vişniec şi Mirella Patureau. Vorbim despre un spectacol intitulat Orlando ou l’impatience realizat de Olivier Py şi programat la Théâtre de la Ville din Paris. Orlando ou l’impatience  (Orlando sau nerăbdarea), de Olivier Py a fost creat vara trecută la Avignon, într-un spaţiu excepţional, La FabricA, destinat unor producţii de mari spectacole, cu mijloace scenografice şi tehnice importante. Era desigur locul ideal pentru un astfel de spectacol, de mari dimensiuni şi de largă respiraţie, şi care a inaugurat primul an de directorat al regizorului Olivier Py la  Festivalul de la Avignon.

Matei Vişniec: Regǎsim spectacolul acum pe o scenǎ pariziană şi am putut constata că Orlando, eroul piesei, şi-a păstrat intactă nerăbdarea sau setea de cunoaştere. De fapt, multe din spectacolele create la Avignon folosesc acest prim timp al întîlniriri cu publicul foarte larg al Festivalului ca o perioadă de rodaj, de verificare. Ele îşi contiunǎ viaţa la Paris şi în alte oraşe, îmbogăţite dupǎ prima întîlnire din Oraşul Papilor. Mirella Patureau, ce ne spune astăzi  nerăbdarea lui Orlando sub luminile rampei pariziene?

Mirella Patureau: Orlando sau nerăbdarea, text şi regie de Olivier Py, este un spectacol extrem de narcisist, cu multe nuanţe autobiografice sau mărturii de credinţă, o căutare încăpăţînată a spiritualităţii, pe care o defineşte cîteodată ca Dumnezeu sau altădată ca sete de bucurie, şi mai ales, sau chiar în primul rînd, este o extraordinară declaraţie de dragoste făcută teatrului. Suntem de la bun început în inima treatrului. Decorul e un eşafodaj de platforme şi structuri în lemn ce se deplasează, crează sau închid spaţii succesive. In stînga şi dreapta scenei, pe un perete de lemn mobil sunt înscrise cele două laturi ale scenei: cour, curte şi jardin, grădină, după decorurile teatrului clasic francez, care figurau aceste arii de joc. Dar aici stînga şi dreapta sunt inversate, de fapt ne aflăm în spatele decorului, în culise, şi aici se află cheia sau punctul de plecare al căutărilor eroului.

Matei Vişniec: Din amintirile mele de la Avignon, textul mi s-a părut un şuvoi delirant, adesea de o elocvenţă barocă, unde lirismul învecina grotescul şi unde satira politică nu era departe. Dar un text care suna extrem de actual vara trecută la Avignon, marcată de acţiunile "intermitenţilor" din spectacol (actori şi tehnicieni cu contracte intermitente). Dar, dragostea de teatru ne reunea pe toţi, public şi profesionişti. Olivier Py este dealtfel legat de Festivalul de la Avignon, unde a revenit de mai multe ori. Mă gîndesc la seria de spectacole Le visage d’Orphée, L’Apocalypse joyeuse, sau Requiem pour Srebenica. Si fiecare din aceste spectacole poate reconstitui traseul plin de "nerăbdare" al carierei sale teatrale.

Mirella Patureau: Cînd am vorbit de un spectacol narcisist, bineînţeles mă gîndeam la personajul pincipal, dar de fapt cred ca toate pesonajele sunt alte-egouri posibile ale autorului-regizor, care a presărat mai multe pietricele pe drum ca în poveste. De pildă, la un moment dat eroul este acompaniat de o lampă, pe suport, imagine care trimite la spectacolul lui Olivier Py din 1995 la Avignon, un spectacol eveniment care dura 24 de ore, La Servante. Servanta este în franceză numele dat lămpii pe care regizorii o lasă aprinsă pentru a veghea decorul cînd toate celelalte lumini sunt stinse sau... pentru a primi fantomele.

Matei Vişniec: De fapt cine este Orlando şi care sunt fantomele care-l bîntuie?

Mirella Patureau: Olivier –  jucat de Matthieu Dessertine, efeb fermecător ce se transformă treptat, avansînd în vîrste, dar mereu nerăbdător –  este un tînăr actor ce îşi caută tatăl. De fiecare dată la întrebările sale mama, actriţă, îi dă cîte un nume, un regizor, ce poate fi la rîndul său un alt chip al autorului nostru: tatăl exasperat, un regizor excentric şi grotesc - aici a fost unul din puţinele tuneluri, cum se spune în teatru pentru un pasaj prea lung sau plicitsitor - apoi tatăl exaltat, tatăl uitat, tatăl dezonorat, tatăl "reînceput", sau tot atîtea feluri de a face sau de a asuma arta teatrului. Dar nici unul din taţii sucesivi nu este cel adevărat, sau poate fiecare e doar una din feţele sale posibile. Un singur actor, proteic, joacă cu deliciu evident toate aceste ipostaze, Philippe Girard, căruia îi revine şi monologul final despre esenţa bucuriei ce poate inunda sufletul celui ce caută cu nerăbdare.Teatrul nu-l invită pe Dumnezeu să coboare pe scenă, teatrul este Dumnezeu, ne spune el. Aici e adevărata profesiune de credinţă a autorului, aşa cum v-am spus, ne aflăm in spatele cortinei, în inima teatrului. Mireille Herbstemeyer ce joacă rolul Marei Actriţe sau al mamei, e o prezenţă extraordinară, excesivă şi flamboaiantă, şi de fiecare dată cînd îşi schimbă culoarea rochiei şi a perucii, se schimbă şi stilul sau discursul despre teatru. Ea este cea care lansează superbă prima replică ce deschide cea de a doua parte a spectacolului, "cînd toate adevărurile au murit, nu ne mai rămîne decît teatrul". Un spectacol extrem de puternic, un text cu accente claudeliene, mă gîndesc la emfaza poetică a Condurului de mătase, Le Soulier de satin, de Paul Claudel, o referinţă ce recomandă perfect acest spectacol nemăsurat, care-şi propune să depăşească toate limitele, cu toate riscurile, şi care vorbeşte despre teatrul de azi şi de întotdeauna, despre politică, spitualitate şi esenţa divină a bucuriei.

 

 

422