Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cele trei lovituri de gong ale Festivalului de toamnă parizian

02e6ddce9ed9be015d9088cf15c8e7079a0d0570.jpg

Robert Lepage evocîndu-si amintirile în spectacolul 887
Image source: 
credit foto: France24

Pe 9 septembrie a început  la Paris cea de-a 44-a ediţie a Festivalului de toamnǎ: teatru, muzică, cinema, dans, arte plastice, performanţe. Un Festival la care participă peste 40 de invitaţi din lumea întreagă, artişti veniţi din Coreea de sud, din Maroc, Statele Unite, Danemarca, Austria, Coasta de Fildeş sau din Egipt, continuînd tradiţia fondatorilor acestui Festival devenit o fereastră deschisă asupra lumi. Festivalul se va prelungi dincolo de pragul toamnei, şi se va încheia în inima iernii, pe 31 decembrie, fiind găzduit în peste 40 de locuri de joc în Paris şi în regiunea pariziană. Matei Vişniec şi Mirella Patureau evocǎ în cele ce urmeazǎ primele spectacole care au convins din plin publicul.

Matei Vişniec: Dacă Festivalul propune într-adevăr o serie de nume noi şi promite descoperiri inedite, pentru lumea teatrului însă ne situăm de la bun început pe un teren cunoscut, printre marile nume ale teatrului mondial contemporan. De pildă, Romeo Castelucci care revine şi anul acesta cu trei spectacole. Premierele, sunt aşteptate pentru lunile ce vin, Oedip tiran de Hölderlin, după Sofocle, la Théâtre de la Ville, Le Metope del Partenone, sau Frizele din Partheon, la Grande Halle de la Vilette, tot în noiembrie şi în sfîrşit Orestia (o comedie organică) la teatrul Apostrophe de la Cergy Pointoise.

Canadianul Robert Lepage este şi el un oaspete familiar al scenelor franceze şi al Festivalului de toamnă. Spectacolul său 887 a deschis manifestarea, pe scena Teatrului de la Ville, al cărui director de altfel, Emmanuel Demarcy-Mota, este şi directorul Festivalului. Robert Lepage este cunoscut ca un maestru al magiei pluridisciplinare, mai precis o estetică legată de noile tehnologii, mă gîndesc la Trilogia dragonilor sau la ultimul pe scenele franceze, Jocul de cărţi. Mirella Patureau, cum a-ţi situa acest recent spectacol al lui Robert Lepage?

Mirella Patureau: Înainte de a mă opri asupra acestui spectacol aş dori să subliniez că recolta de nume tentante e mult mai bogată, aşteptate mai tîrziu în Festival. Sunt multe alte nume cunoscute şi în România, ca de pildă Rodrigo Garcia sau Angelica Lidell despre care sper să vorbim mai tîrziu, sau regizori francezi relativi tineri şi care merită să ne oprim asupra lor, ca Jean-François Sivadier sau Jonathan Châtel, sau o trupă belgiană absolut aparte, care vine des în Franţa, compania TgStan şi care ne-a promis iarna aceasta o Livadă cu vişini, pe care o aştept cu nerăbdare în pragul Crăciunului.

Spectacolul lui Robert Lepage, care a deschis Festivalul, a fost o reîntîlnire cu magia unui regizor ce jonglează de ani de zile cu secretele noilor tehnologii, ce stie să contruiască lumi apăsînd pe butoane şi manete, lumi populate de ecrane electronice şi maşinării complicate, şi în acelaşi timp un spectacol subtil şi emoţonant. 887, titlul spectacolului său este numărul imobilului în care a locuit, pe strada Muray, în Quebec-ul anilor 60-70, deci o ţesătură pasionantă de istorie personală, mica istorie şi de marea istorie, unde face să defileze evenimente politice tragice, luptele între anglofoni şi francofoni din Canada anilor 60, marcate de atentate teribile (un Ministru al Muncii asasinat), o luptă de clase, comparabilă cu unele momente ale decolonizării europene. Lepage e singur pe scena imensă, în faţa unui public în plină lumină, şi începe prin a explica pretextul de la care a pornit, un poem emblematic pentru naţiunea canadiană, Speake white, pe care trebuia să-l recite la o seară de poezie.

Tulburat de probleme de memorie, Lepage a decis să coboare în timp. Pe un ecran apare înscrisă adresa imobilului, 887, lumina se stinge în sală şi reprezentaţia începe. Un du-te vino permanent între amintiri, un lung monolog - 2 ore şi un sfert - pe care-l alimentează şi susţine graţie unei tehnici absolut stupefiante. Întreaga scenă e un soi de cutie magică, în care se desfăşoară machete şi decoruri de dimensiuni variabile, imobilul copilăriei ca o casă de păpuşi, interioare şi exterioare ce se nasc într-o clipită. Un spectacol autobiografic, liric şi nostalgic, unde trecutul şi prezentul se amestecă, o demostraţie de teatralitate ludică şi absolut exuberantă.

Mateu Vişniec: Mirella Patureau, pentru că vorbiţi de magie teatrală, cred cǎ am putea invoca un alt spectacol care se joacă în acelaşi timp la Paris, pe scena Teatrului de la Colline, Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello pus în scenă de Stéphane Braunschweig, directorul teatrului. Un text ce păstrează aura misterioasă a tuturor scrierilor rămase neterminate, surprinse de moartea autorului. Luigi Pirandello a murit în 1936, lăsînd aest text neterminat, şi totuşi a rămas un text de o referinţă permanentă. Ce soluţie a ales regizorul pentru a resuscita acest text ?

Mirella Patureau: Tema piesei şi mai ales perioadă istorică ne dă o parte din răspuns. Este un text ce revine periodic în repertoriul marilor regizori. Nu am văzut, de pildă, spectacolul Cătălinei Buzuoianu, dar cred că regizoarea, obsedată de cîntul Mnemosinei, şi care a traversat şi ea perioade tulburi, a ştiut să găsească sensul ascuns. Am văzut însă mai de mult, în turneu pe scena Teatrului de la Chaillot, Uriaşii munţilor montat de Giorgio Strehler. Exista în acest spectacol, in amintirile mele îndepărtate, o complicitate evidentă între magia textului, ce se insinua printre replici, şi magia lumii teatrale pe care doar Strehler era capabil s-o redea.

Piesa încearcă să povestească aventura unei trupe de actori rătăciţi pe drumuri de munte în apropiere de o vilă, părăsită dar locuită de personaje stranii, vagabonzi aflaţi sub oblăduirea unui soi de guru, numit Cotrone. Undeva, din munţi nişte Uriaşi, brutali, violenţi, sunt pe cale să coboare spre vila unde comedianţii se pregătesc să joace, Enigma copilului schimbat (în realitate, un alt text de Pirandello). Intrebarea care-i tulbură pe actori este daca merită să mai facă teatru, să se adreseze unui public, sau dimpotrivă să trăiască izolaţi, departe de violenţa Uriaşilor, insensibili la limbajul artei. Este soluţia lui Cotrone, jucat la Teatrul de la Colline de Claude Duparfait, un actor într-adevăr perfect, dacă pot să-mi permit acest joc de cuvinte. Piesa a fost scrisă în Italia anilor 30, fascismul italian era în plină expansiune, Uriaşii coborîseră la cîmpie. Miza spectacolului lui Braunschweig este în primul rînd politică, şi nu are nevoie aici să facă nici o actualizare grosolană...

Ca întotdeauna, Braunschweig semnează şi scenografia, un spaţiu elegant şi sobru, ce poate fi faţada sau peronul unei vile romane, sau pur şi simplu o sală de cinema din anii 20... Un spaţiu unde iluziile, fantomele pot căpăta fiinţă, şi avem şi aici proiecţii şi imagini manipulate, paşii Uriaşilor ce coboară dinspre munţi devin din ce în ce mai ameninţători... Pirandello nu a avut răgazul să aleagă o soluţie, Braunschweig a ales însă să joace în final un alt text de Pirandello, care e citat în piesă şi atribuit unui poet nefericit, ca o manieră poate de a spune că actorii săi au ales să joace, sau au ales drumul către public, în ciuda tuturor primejdiilor...

 

Festivalul de toamna de la Paris, Matei Visniec si Mirella Patureau
290