Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


O piesă despre Cioran la Paris

cioran_a6_1.jpg

"Cioran / Entretien" la Théâtre de l'Atalante
Image source: 
credit foto: l'Atalante

La Teatrul “L’Atalante” de la Paris poate fi văzut în aceste zile, mai precis pînă pe 18 aprilie, un spectacol dedicat lui Emil Cioran. Regia este semnată de Antoine Caubet care utilizează ca "materie" un interviu acordat în 1985 de filozoful de origine română. Spectacolul este intitulat "Cioran / Entretien" (Cioran / Convorbiri), după "Convorbirile cu Léo Gillet" figurînd în volumul "Cioran / Entretiens", publicat la editura pariziană Gallimard în 1985. Matei Vişniec şi Mirella Nedelcu Patureau au văzut spectacolul şi ne evocă impresiile.

 

Matei Vișniec:  Să adaptezi pentru scenă scrierile unui Cioran, filozoful lucid al disperării de a fi, sau al neplăcerii de a se naște, fapt inconvenient după el, iată un pariu deosebit de riscant. Spre deosebire de prietenul său și coleg de generație, Eugen Ionesco, Emil Cioran s-a  ținut departe de teatru. Proiectul de azi adaptează o serie de convorbiri, purtate în 1982 cu un intelectual olandez, Léo Gillet, cu ocazia unei întîlniri la Maison Descartes din Amsterdam. Timp de peste o oră jumătate Cioran a răspuns întrebărilor în fața unui public de peste 150  de  spectatori, interesați sau cunoscători de filozofie. "Eram în casa lui Descartes..." Iată un bun început de spectacol și pariul lui Antoine Caubet apare dintr-o dată pe deplin justificat, Mirella Patureau...

Mirella Patureau: Cred că pariul a fost pe deplin reușit. Ne găseam în fața unui filozof, reputat incomod, și a unui interlocutor, aici o tînără interlocutoare, întîlnire care-mi amintește pariul unui text și apoi al unui spectacol ca Nepotul lui Rameau. Filozofii incomozii, cei care provoacă și pe care-i găsim acolo unde ne așteptăm mai puțin, sunt personajele cele mai interesante și mai formidabile pentru scenă. Cred că știti ceva despre acest subiect, dacă-mi amintesc o piesă ca Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Dar farmecul serii a început cu puțin înainte, Théâtre de l’Atalante se situează în inima unui cartier cu o atracție și un trecut deosebit, la poalele Colinei Montmartre, nu departe de funicularul ce urcă către mitica Place de Tertre, teatru găzduit în aripa subterană a unui teatru celebru, Théâtre de l’Atelier, situat într-o piațetă rotundă, ce poartă numele unui mare om de teatru, Charles Dullin.

Clădirea, ca loc de spectacol, datează din 1822, Charles Dullin, unul din cei patru regizori ai Cartelului, alături de Louis Jouvet, Gaton Baty și Georges Pitoeff, se instalează aici în 1922. Detaliu suplimentar, afectiv pentru noi, din trupa sa făcea parte Genica Athanassiu, actriță de origină română, care a fost pe atunci o neuitată Antigonă. L’Atalante s-a instalat așa dar în 1984 în fosta sală de repetiții a Atelierului, o sală de 54 de locuri, dar devenit loc de creație și inovație în inima teatrului și preocupărilor contemporane. Aici, de pildă, în iarna trecută s-a jucat o adaptare după romanul Svetlanei Alexeievici, premiul Nobel 2015, Sfîrșitul omului roșu.

Matei Vișniec: Antoine Caubet și-a găsit deci locul firesc în aceste vecinătăți de nume și de tradiții, actor și regizor cu un repertoriu impresionant. Din 1985 cînd a montat la Théâtre Lucernaire din Paris un text de Peter Handke,  și a continuat cu Maxim Gorki, James Joyce, Thomas Bernhard, Heiner Müller, Botho Strauss dar și Sofocle sau Shakespeare . În 1997 face un stagiu la Moscova cu Anatoli Vasiliev, este invitat de două ori la Tokio unde montează Variațiuni despre moarte de Jan Foss sau joacă în 2008 un Rege Lear în patru personaje. Un regizor pasionat de teatrul contemporan, mai mult, de texte dificile, ceea ce l-a condus firesc către adaptări după texte filozofice. Recent  a jucat el însuși ca actor, într-o adaptare după Discours de la servitude volontaire, de Etiennne  de la Boetie, contemporan și prieten al lui Montaigne.  Inteligența scenică și subtilitatea cu care se apropie de Cioran confirmă și continuă deci un interes deja constant pentru un anume discurs, de o anumită ținută intelectuală, prin intermediul scenei.

Mirella Patureau: Da, scena devine în cazul acesta locul unde asistăm la un fenomen secret și pasionant: cum se naște gîndirea, cum se situează înțeleptul față în față cu lumea. Mie îmi plăcea vechiul termen al lui Cantemir, Divanul înțeleptului cu lumea. Iată-ne deci, la teatrul Atalantei, confortabil instalați, într-un spațiu-laborator, în sensul de atelier teatral, unde , grație unei proximități reale, scenă - sală, regizorul ne include în această discuție, aparent nocturnă, într-o cafenea pustie. Între un client insomniac și un personaje feminin, ce-l provoacă să se dezvăluie, să se explice, prin întrebări pecise și bine documentate. De pe tejgheaua barului, unde probabil oficiază, tînara ia un vraf de cărți și citează titlurile bine cunoscute: Pe culmile disperării, Despre inconvenientul de a se naște, Silogismele amărăciunii, Manual sau breviar despre decompunere... și sfîrșește prin a-i lansa o întrebare: "Domnule Cioran, se pare că nu vă place viața!" Clientul, care e deci filozoful nostru, tresare, răspunde, și de aici începe să se desfășoare ghemul strălucitor al unor argumente paradoxale, incomode, neaștepate, sau un précis sau breviar al filozofiei lui Cioran.

Recunoaștem teoriile sale despre refuzul istoriei, despre superioritatea budismului, filozofie la care aspiră și pe care nu o poate urma, din imposibilitatea sa ca european de a renunța la sine, de a accepta vidul, despre sinucidere ca singur argument valabil pentru a suporta viața, despre insomnie, despre limba franceză pe care a adoptat-o ca o luptă permanentă, și convinegerea exilatului care a fost Cioran, că singura patrie a unui scriitor e limba! Treptat, domnul puțin posac și mohorît se trezește, apar zîmbetul, umorul care nu l-au părăsit niciodată. Un alt pariu al spectacolului care  mi se pare interesant, este acela de a nu alege să imite fizic personajul unic al lui Cioran.

Christian Jéhanin, interpretul personajului, nu are nimic din silueta fragilă a filzofului, dimpotrivă, e masiv, solid, cu o barbișetă albă, stil Titus Maiorescu, sau un alt personaj impunător, și totuși el va deveni treptat în fața noastră un Cioran autentic și verosimil, pentru simplul motiv că l-a construit din interior, urmînd fluxul gîndurilor și sclipirilor sale. Partenera sa, Cécile Cholet, extrem de subtilă și de pezentă, își picură replicile cu eleganță și inteligență în același stil de convorbire , între oameni de bine, într-o cafenea, care, nu știu de ce, mie mi s-a părut stil Mitteleuropa, poate pentru că printre ultimele sale mărturisiri, acest Cioran, minunat resuscitat prin teatru, ne vorbea cu melancolie, amestectată cu un anume zîmbet despre Sibiul copilăriei sale. Auzeam parcă, "La ce bun să părăsești Coasta Boacei..." dar aceasta era o replică, pe care am citit-o altădată.

 

599