Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Tineri regizori români în programul festivalului de la Sibiu: Bobi Pricop

bobi-pricop1.jpg

Bobi Pricop
Image source: 
credit foto: yorick.ro

Bobi Pricop, sau drumul cel mai scurt către metaforă.  „Pisica verde” de Elise Wilk, regia Bobi Pricop, 13 iunie, Teatrul Gong, 16 h și 20 h. L-am descoperit pe Bobi Pricop aproape în același timp cu publicul bucureștean în 2011 cu spectacolul său de licență, Jocuri în curtea din spate, invitat la o sesiune a Institutului Cultural Român din Paris, "Nopți de teatru la Palais de Béhague", Sala Bizantină. Vorbeam atunci de un noul val al tînărului teatru românesc, termen valabil odinioară pentru grupul din 2002 cu dramAcum, și extrapolat la generația imediat următoare, cu speranța, împlinită dealtfel, că valurile nu se vor opri, generație după generație.

Piesa, de o autoare israeliană, Edna Mazia, era o poveste simplă, inspirată de un fapt real și care lovea ca un pumn în burtă: patru adolescenți violează o adolescentă, într-o mizerabilă ”curte din spate”, acţiunea pivotează brusc între sala tribunalului – băieţii jucau avocaţii apărării, iar fata, procuroarea –și jocurile inocent perverse de pe maidan, un joc între cele două realităţi, condus cu o siguranţă uimitoare pentru nişte debutanţi, pe atunci, (Ioana Manciu, Pavel Ulici, Vlad Pavel, Cezar Grumazescu, Florin Hrițcu), toţi excelenţi, jucînd pe nuanţe, pe explozii, capabili de emotie şi violenţă, de cinism şi de inocenţă teribilistă. Se vedea dealtfel "mîna de fier" a tînărului regizor, în decupajul textului, în structura de lumini şi ritmuri:  jocuri precise, brutale şi fără nici o iluzie.

L-am regăsit pe Bobi Pricop la București în 2013, în preajma Festivalului Național de Teatru, în sala Studio a ultimului etaj al Teatrului Bulandra, alături de o parte din complicii săi de la Jocuri din curtea din spate, și unde se declara... Contra progresului, după textul lui Esteve Soler. Trilogia catalanului, care mai e şi impotriva democraţiei şi apoi a dragostei, cuprinde o serie de provocări la adresa sistemului nostru de valori, sau de clişee, ajunse la termenul de expiraţie, într-un stil extrem de concis, de tranşant. L-am regăsit pe regizor, acelaşi dar diferit. Acelaşi stil, minimalist în mijloace dar extrem de precis şi de convingător, pînă şi scaunele joacă la el cu talent şi imaginaţie. Dar cu alte nunaţe, cu altă vervă. Intr-un spaţiu prins pe trei laturi de rîndurile publicului, la acelaşi nivel, actorii alunecă în faţa lor pe scaune mobile şi devin mereu alţii, cu o maturitate reală a jocului, a concentrării, inventivi şi neaşpteptaţi ca într-un alt joc, la fel de crud, dar între adulţi.

Au urmat două spectacole la Teatrul Național din Craiova, Profu’ de religie, pe un text de Mihaela Michailov, și Iluzii de Ivan Vîrîpaiev, unde simplitatea construcției regizorale se sprijinea pe un schelet interior precis, ca un joc bine stăpînit cu geometria și spațiul interior al personajelor și unde tehnologia deschidea deja o privire către infinit. În Pisica verde, la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi, pe un text de Elise Wilk, spectacol prezentat în acest Festival, în colaborare cu scenografa Irina Moscu, regizorul crează un spațiu comun actori-spectatori și mai ales dinamitează percepția spectacolului printr-un procedeu utilizat în concertele de rock, silent disco, unde participanți sunt izolați fiecare cu căștile audio pe urechi, dar prinși în același  univers sonor. O imersiune în lumea violentă a adolescenților, cu mijloacele de comunicare proprii acestor vîrste.

La Bobi Pricop noile tehnologii devin astăzi parteneri privilegiați, fără să invadeze complet scena, ele rămîn doar mijloace pentru a "augmenta realitatea", o lume densă și de o simplitate luminoasă. Este pariul pe care-l realizează și cîștigă într-un spectacol ca O întîmplare ciudată la miezul nopții, adaptare după romanul lui Mark Haddon, dramatizat de Simon Stephens, pe scena Naționalului bucureștean în 2016.

Nu am epuizat aici lista spectacoleleor sale, țin însă să amintesc participarea sa la numeroase festivaluri, în 2012, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu și în Polonia la Festivalul Demoludy Olsztyn, sau în Macedonia la Skupi Festival Macedonia , apoi în 2013 la Paris la Théatre Les Déchargeurs după care la Festivalul d’Avignon, în off, cu spectacolul “Amalia respiră adînc” de Alina Nelega ; în 2014 la Bienala de Dramaturgie „New plays from Europe” de la Wiesbaden, Germania, spectacolul “Profu’ de religie” de Mihaela Michailov, montat la Teatrul National “Marin Sorescu”, obține premiul publicului, în  fine, în vara lui 2015 Bobi Pricop participă la Festivalul de la Edinburgh, Fringe, cu spectacolul Ashes Afar.

Bobi Pricop continuă să fie atașat universului tinerei generații, sensibilitate ce imprimă stilul său, minimalist pentru că merge la esențial, cu simplitate și direct, asociind astăzi mijloacele și tehnologiile cele mai sofisticate, imagine și sunet. Dar ceea ce rămîne primordial pentru un regizor, este că știe și îi place să lucreze cu actorii, șlefuind nuanțele, sensurile ascunse pe fiecare cuvînt, cu fiecare gest. Dacă în spectacolelel sale imaginația, virtualul pot prelua ștafeta, este pentru că în spatele scenei regizorul rămîne la comanda tabloului de bord, și că tehnologia nu e pentru el decît drumul cel mai scurt către metaforă...

 

 

929