Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


La teatru, Răul nu învinge întotdeauna

2666_foto1.jpg

Scena din spetacolul 2666
Image source: 
credit foto: rfi.fr

Matei Vișniec: In acest sfîrșit de septembrie avalanșa de spectacole pariziene și din restul Franței ne obligă la cîteva constatări. Stagiunea teatrală  și primele acorduri ale Festivalului de toamnă parizian aflat la cea de a 45 ediție, amplifică impresia de deschidere către teme impregnate de gravitatea momentelor impuse de actualitate. Tendința aceasta am înregistrat-o deja la Festivalul de la Avignon unde multe spectacole sunau ca un avertisment sau vorbeau de o spaimă în fața necunoscutului social și politic. A fost cazul cu spectacolul din Curtea de onoare a palatului Papal,  Damnații după filmul lui Visconti montat de regizorul flamand Iwo van Hove cu trupa Comediei Franceze, sau cu spectacolele lui Olvier Py după tragediile clasice, Prometeu și Rugătoarele (Les Supliantes), care sunau pur și simplu ca un text extrem de actual despre migranți. Mirella Patureau, ce impresie aveți despre această deschidere de stagiune, cum vor continua aceste preocupări ale oamenilor de teatru, din ce în ce mai conștienți de marile confruntări ce ne amenință?

Mirella Patureau: Da, tema migranților este una dintre temele care vă preocupă ca jurnalist dar și ca dramaturg, mă gîndesc la un text recent prezentat în lectură la Théâtre des Halles din Avignon și care intra în rezonanță cu atmosfera generală a întrebărilor lansate de cîtăva vreme în presa și teatrul francez. Dar, revenind la tema generală, cea a angoasei după seria de atentate teroriste, am părăsit realmente Festivalul de la Avignon cu un refren ce m-a urmărit multă vreme. Apocalipsa e pentru mîine, un avertisment pe care teatrul îl lansa aproape în fiecare seară, promițînd în acelaș timp să rămînă un spațiu de rezistență și de utopie creatoare.

Anul acesta Olivier Py plasase Festivalul sub titlul "dragostei de posibil"și se întreba : "Cum să trăim cînd politica e fără speranță și a uitat viitorulɁ Cum să trăim cînd ideile nu mai au nicio valoare, cînd corpul social este sfîșiat, speriat, redus la tăcereɁ... Cînd revoluția este imposibilă ne mai rămîne teatrul."

Incurajați de această ultimă declarație să revenim așadar la teatrul nostru cel de toate serile. Frisonul acesta l-am regăsit în parte încă din primele zile și în noua stagiune teatrală pariziană, care reia cîteva din titlurile rodate la Avignon, cu două adaptări după romanul lui Dostoievski, Frații Karamazov. În  ambele spectacole, cel al francezului Jean Bellorini, la Teatrul Gérard Philip din Saint-Denis, și cel jucat zilele acestea într-o frișă industrială dezafectată din regiunea pariziană în regia germanului Frank Castorf, care nu e la prima provocare, ambele nu caută atît un răspuns la întrebările metafizice ale romanului, despre Bine și Rău, despre noțiunea teologică de Dumnezeu, morala intimă și judecata supremă, ci mai ales concordanța cu o epocă dominată de violență unde victoria Răului pare iminentă.

În ambele spectacole, miezul acestor lungi reprezentaţii, între 5 și 6 ore, îl reprezintă Legenda Marelui Închizitor. Dacă la tînărul regizor Bellorini scena trece ca un lung tunel de vorbe, într-un ansamblu prolix și incoerent (l-am văzut deja la Avignon, la Cariera Boulbon) în montarea lui Castorf, halucinantă și total dezlănțuită, momentul e absolut fabulos: în deschiderea părții a doua a spectacolului, actorul, urcat pe un acoperiș în noapte, apare planînd parcă deasupra lumii, mesager necruțător al unui apocalips iminent în numele unei utopii  universale.

Actorii, de la Volksbühne din Berlin, sunt extraordinari de prezență, de energie, spectacolul e jucat în limba germană, cu o actriță franceză, Jeanne Balibar, dar perfect bilingvă, și care joacă, în travesti rolul starețului Zosima. Textul are însă multe replici adăugate, actualizate cam forțat, și mai ales, cei ce nu au citit romanul lui Dostoievski riscă să se piardă pe drum... Ar trebui adăugat aici că Radu Penciulescu a montat textul cu Victor Rebengiuc, în 2009 la Teatrul Național din București. Regizorul român, care a profesat întotdeauna un teatru politic angajat și de o incandescență intelectuală riguroasă, punea accentul pe manipularea credinței de către reprezentanții Bisericii (fragmentul se situează în secolul al XVI-lea în Spania Inchiziției), dar transpus  undeva într-o contemporaneitate evdidentă, o Legendă citită ca un text profetic despre instaurarea unui regim totalitar, în numele unei fericiri universale.

Matei Vișniec: Nu întîmplător  monologul a atras în ultima vreme oameni de teatru ca Peter Brook, cu interpretul său fetiș, Bruce Myers, sau Patrice Chéreau. Cele două versiuni scenice au putut fi văzute dealtfel și la București, ultimul în cadrul Primăverii teatrului, stagiune franceză organizată la București în 1990, imediat după Revoluție. Dar să revenim și la alte texte importante, prezente pe scenele pariziene și care ne vorbesc din nou despre o realitate teribilă, care e în mers...

Mirella Patureau: Da, de pildă 2666,  după romanul cu același titlu de scriitorul chilian Robert Bolaño, pus în scenă de un tînăr regizor de 28 de ani, Julien Gosselin, un spectacol fluviu, 12 ore în versiunea integrală, dar care poate fi văzut și în două seri consecutive, la Atelierele Berthier, o sală a Teatrului Odéon, propice spectacolelor eveniment sau în afara normelor. Este de fapt, un fost Atelier de fabricare a decorurilor de la Operă, adaptat azi ca sală de teatru. Titlul romanului  est o aluzie la un cimitir al viitorului din anul 2666, 2 fiind cifra mileniului și 666, cifra diavolului.

Cifra nu i-a adus dealtfel șansă scriitorului sud-american, romanul a fost publicat postum în 2004. De fapt sunt cinci romane, relativ independente, cinci unghiuri de vedere și, care, vom descoperi la sfîrșit, se îndreaptă toate către un centru comun și secret, orașul Santa Teresa din Mexic, nume sub care se ascunde un oraș real, Ciudad Juàrez, la granița cu Statele Unite, unde au avut loc prin anii 1990  cîteva sute de crime abominabile, comise asupra unor femei, de condiție umilă sau prostituate. Deși o parte din acțiune e condusă ca o anchetă polițistă, nu există un criminal unic sau în serie, vom înțelege repede că cea care e vinovată de crimă este o societate violentă, misogină și profund macistă.

Matei Vișniec: Cum arată spectacolul, de fapt, ce avea el special încit v-a țintuit pe scaune 12 ore, bineînțeles cu cîteva pauze?

Mirella Patureau: Spectacolul e torențial pentru că mijloacele teatrale sunt pe măsura textului, de dimensiuni neobișnuite. Operatori, cu camere video mobile urmăresc permanent actorii și imaginile sunt proiectate în direct pe un ecran uriaș. Muzica e în live, techno sau rave party, trei cuburi transparente uriașe se deplasează și modifică locurile numeroase de joc. Adaptarea este extrem de fidelă, de la proiecția titlurilor de capitole sau chiar elemente din text, procesele verbale ale crimelor, la monologurile spuse cu o agresivitate pasionată de o voce în off .

Spectacolul urmărește astfel cu fidelitate textul, și în ciuda excesului de tehnologie și de muzică live, obsesivă, agresivă, sau poate grație tuturor acestor mijloace, textul e pus în lumină în mod magnific. În versiuna integrală de 12 ore, există un flux de energie care departe de a se epuiza, dimpotrivă merge crescendo, o experiență teatrală ieșită din comun. Procedeele despre care am vorbit, filmare în direct a teatrului pe cale să se facă, sunt deacum utilizate și duse la perfecțiune de Ivo Van Hove sau de mai tînărul Cyrile Teste, prezent și el în această deschidere de stagiune, cu un spectacol intitulat Nobody la un teatru din Sudul Parisului, Le Monfort, și despre care ma bucur deja să vă vorbesc cu altă ocazie. Din fericire așa dar, Răul nu ne copleșește definitiv...ne mai rămîne teatrul.

Matei Vișniec: Da, din acest punct de vedere, optimismul e de rigoare, mai ales cînd numele ce ne așteaptă sunt cele ale unor artiști ca Ariane Mnouchkine, Robert Wilson, Joël Pommerat, Wajdi Mouawad și mulți alții...

Magazin teatral cu Mirella Patureau
445