Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Mediile de informare şi spectrul post-adevărului

paparazzi.jpg

Image source: 
credit foto: rfi.fr

Oare intrăm într-o epocă a "post-adevărului"? Este o întrebare pe care şi-o pune cotidianul Le Monde în acest început de an, evocînd mai multe evenimente de natură să ilustreze acest concept. Ce este deci "post-adevărul" şi de ce trebuie să ne temem de el?

Sintagma a apărut în urmă cu vreo 12 ani, ne informează Le Monde, dar iată că în prezent a fost aleasă drept "cuvîntul anului 2016" de către dicţionarul Oxford, o referinţă internaţională în materie de noi concepte. Ce s-a întîmplat însă în 2016 ca să ne punem acum întrebarea dacă nu cumva lumea în care trăim nu a intrat într-o epocă de "post-adevăr"?

Pentru Le Monde, două evenimente majore ar trebui să ne dea de gîndit: Brexit-ul şi Donald Trump. În ambele cazuri cei care trebuiau să vadă anumite adevăruri nu le-au văzut, mai precis jurnaliştii şi mediile de informare. Instrumentele cu care presa a testat electoratul britanic, în cazul Brexit-ului, şi electoratul american, în contextul prezidenţialelor americane, s-au dovedit tocite, depăşite, superficiale, prea grăbite, alterate de dorinţa de spectacol, incapabile deci să ajungă la… adevăr.

În dorinţa lor de a explica anumite fenomene, filozofii, criticii literari, eseiştii, jurnaliştii şi alţi gînditori şi observatori folosesc deseori expresii şi sintagme de genul "post-modernism", "politică post-adevăr", "jurnalism post-politic" şi aşa mai departe. De fapt se adînceşte un fel de convingere colectivă că nu mai poţi să ai încredere nici în experţi şi nici în mediile de informare de masă.

Revista Le Monde Diplomatique a publicat la sfîrşitul anului trecut un fel de "organigramă" exhaustivă a mediilor de informare franceze cu informaţii clare legate de cei care le posedă. Cînd afli că aproape toate ziarele şi revistele, centrale şi regionale, precum şi toate posturile de televiziune, aparţin unor familii legate de anumite firme şi grupuri de interese, începi să-ţi pui întrebări serioase în legătură cu independenţa presei. O anumită contradicţie devine inevitabilă, cînd ştii că presa are ca misiune formarea opiniei publice şi chiar a conştiinţei civice, dar că în spatele unor publicaţii şi medii de informare se află interese industriale şi financiare precise… Sigur, Internetul oferă o linie mediatică paralelă, dar rămîne acest gust amar al suspiciunii. Și bineînţeles întrebarea: oare mi se spune adevărul atunci cînd sunt informat?

Suspiciunea este legată însă şi de competenţă, şi publicul are dreptul să se întrebe: oare cît de competent este editorialistul care ocupă zi de zi spaţiul mediatic? Sau, întrebare poate şi mai gravă, cît spectacol şi cît adevăr intră în alchimia mediatică?

Dezinformarea, rumorile, ba chiar şi calomniile, întrucît crează emoţie şi spectacol imediat, sunt deseori privilegiate de lumea mediatică. Nimeni nu mai verifică nimic şi falsele informaţii se propagă cu o viteză uluitoare. A fost cazul, de exemplu, cu cifra furnizată de partizanii Brexit-ului, care au pretins că săptămînal Marea Britanie virează 350 de milioane de lire sterline Bruxelles-ului fără să primească nimic în schimb. Greu de spus cîţi alegători au votat pro-Brexit marcaţi de această cifră, care s-a dovedit a fi falsă. Problema este că în societăţile mediatice bazate pe adrenalină şi spectacol adevărul "triumfă" deseori prea tîrziu, iar atunci cînd vine cîte o astfel de dezminţire, atenţia opiniei publice este deja atrasă de un alt eveniment, de o altă exagerare, de o altă minciună…      

Google, Facebook, Twiter, şi alţi astfel de "agenţi" globali care fac să circule abundent informaţia nu-şi fac prea multe probleme morale în legătură cu adevărul sau veridicitatea ei.

Sunt multe alte angoase care ar trebui analizate în legătură cu consecinţele "post-adevărului" în societatea modernă şi în lumea democraţiei. Manipularea adevărului nu este un lucru nou, dar ceea ce riscă în prezent lumea globalizată este un fel de hipnoză generală, ca şi cum acest concept nici nu ar mai conta, întrucît strică spectacolul mediatic. Cînd toţi devenim consumatori de spectacol şi emoţie în loc să rămînem cetăţeni care reflectează şi vor să-şi păstreze spiritul critic, cînd toţi riscăm să devenim deci dependenţi de spectacolul continuu, sigur că adevărul începe să ne deranjeze… Adevărul este “greu”, respectă regulile gravitaţiei, în timp ce post-adevul are ceva lejer şi vesel, cu un zîmbet etern pe faţă.

580