Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (103)

marea-neagra10.jpg

Marea Neagra
Marea Neagra
Image source: 
WordPress.com

Un lieu mythique : Doi Mai.  Există o expresie care a intrat în uzul cultural curent : “madlena lui Proust”. Swan, unul din personajele lui Proust, mănîncă la un moment dat o madlenă şi brusc o întreagă epocă îi vine în minte. O memorie adormită poate fi uneori trezită de o imagine, sau de o senzaţie (de exemplu gustativă). Există, în România (şi în lume, pentru că între timp ei s-au răspîndit), cîteva sute de scriitori şi artişti care sunt capabili să povestească brusc amintiri extraordinare dacă li se spune “Doi Mai” sau “Vama Veche”. Scriitorul Virgil Tănase face parte dintre ei.

Locurile au un suflet, se ştie. Mieux encore, les âmes ont une géographie faite de lieux mythiques, une carte sentimentale a cărei construcţie e pe cât de misterioasă pe atât de arbitrară, ca tot ce ţine de suflet. Inutile de demander à quelqu’un pourquoi il rêve d’aller à Florence plutôt qu’à Paris, Tolède ou San Francisco – nu mă întrebaţi de ce am fost atât de emoţionat când am păşit în Piaţa roşie şi de ce n-am profitat niciodată de ocaziile de-a ajunge la New York, care-mi este la fel de indiferent ca Roşiorii de Vede – spre deosebire de Calafat, spun asta pentru cei cărora le va fi căzut în mână romanţul meu despre Evenţia Mihăescu.

Şi nu pot vorbi de felul ciudat în care se constituie acest atlas intim fără să-mi vină-n minte câteva rânduri din Proust : Bayeux si haute dans sa noble dentelle rougeâtre et dont le faîte était illuminé par le vieil or de sa dernière syllabe ; Vitré dont l'accent aigu losangeait de bois noir le vitrage an­cien ; le doux Lamballe qui, dans son blanc, va du jaune coquille d'œuf au gris perle…

Les distances, le prix du voyage, les contraintes de la vie rendent souvent inassouvies les exigences de cette cartographie intérieure dar pentru ca ea să existe, printr-o magie la fel de tainică, aceste locuri rare sunt investite, încetul cu încetul, cu o încărcătură afectivă la care contribuim cu toţii, depunând acolo, ca într-un cufăr, legende, simboluri, istorii exemplare, personaje şi nu în ultimul rând o legătură intimă cu arta care sfinţeşte locul şi-l înrădăcinează.

Façon de dire que ces lieux, choisis souvent pour des raisons sans rapport avec leur aura future, sont difficiles à construire et nous avons le devoir de les préserver. Justement, il était difficile d’en édifier un în anii de « democraţie populară » cu atât mai mult cu cât lumea artistică, cultivată de putere până la cumpărare, frecventa locuri instituţionale, fiindu-le de altfel interzis să-şi ofere spaţii pe care puterea să nu le poată controla. 

Şi totuşi, aproape de la sine, din mai nimic, din sărăcia unora mai puţin daţi pe brazdă şi din mondenitatea altora, dintr-o sete de rusticitate comprehensibilă într-o epocă în care autenticul era sistematic machiat, par la joie de profiter des vacances pour rencontrer du matin au soir des gens qu’on admirait et par une sorte d’instinct qui nous poussait à chercher une hypothétique solidarité de groupe, generaţia mea a reuşit să creeze un asemenea loc aproape mitic, un mit mărunt, nevoiaş, dar era un început, o geană de mit. Locul a fost de mult strâmbat, îngălat de noile realităţii, dar cel de odinioară merită păstrat ca o insectă rară într-un bulgăre de cristal. Era, dincolo de Mangalia, localitatea numită nici azi nu ştiu de ce Doi Mai.

Ceux qui en avaient peut-être entendu parler se sont précipité, pare-se, sur un livre qui, tout en évoquant le village contigu, Vama Veche, s’en rapporte abondamment. Cartea îmi cade în mâini din întâmplare. Cine n-a cunoscut Doi Maiul, citind-o, îşi va închipui că era un loc de derbedei care discută cu „mă” şi „bă” de „gagici” şi de „haleală”. Pour avoir bien connu certains des personnages évoqués, je peux certifier que leur langage et leurs préoccupations, même en vacances, n’étaient pas empreints de cette vulgarité. Et j’ai le regret de ne pas trouver dans les pages dudit livre ceux qui ont fait la légende du lieu. În chioşcul îmbrăcat în zorele din curtea Doamnei Florica, Matei Călinescu şi Gelu Ionescu vorbeau de „cinstea metafizică a  coanei Joiţica”.

În curtea de peste gard, Radu Beligan croia repertoriul teatrului naţional, et jouait aux cartes avec Toma Caragiu. Plus loin, dans la deuxième rue, stăteau Grigore Hagiu şi cam tot pe acolo, pe lângă casa unde locuia sculptorul Ovidiu Maitec, se afla cea unde, într-un început de vară, Nicolae Breban lucra la romanul său „Bunavestire”, despre care discuta, seara, cu Gabriel Dimisianu şi Dumitru Ţepeneag. Poetul Dan Laurenţiu îşi purta pe plajă hainele îndoliate. Pictorul Iulian Mereuţă, mort à Paris il y a un an, préparait les coquillages qu’il avait cueillis dans la journée et le compositeur Costin Cazaban nous racontait des histoires drôles, drôles parce qu’il les racontait à sa façon nous faisant rire aux larmes – ceea ce nu trebuie să ne mire : era fiul lui Jules Cazaban.

Altminteri decât ni se spune, il n’y avait la moindre goujaterie dans le propos de François Pamfil, plus seigneur qu’il n’en avait l’air, ou chez Dinu Chivu, un de nos meilleurs critiques de théâtre autour duquel l’auteur brode des histoires inventées de toutes pièces. Et je ne reconnais pas, dans le portrait qu’il en fait, Ion Anestin, un écorché vif a cărui gingăşie de suflet mă îndemnase să-l distribui în rolul profesorului Miroiu din „Steaua fără nume”. Tot acolo, la Doi Mai, urzeam cu Paul Goma împotrivirile literare, que je ne retrouve plus chez les écrivains d’aujourd’hui qui mènent, il me semble, leurs luttes politiques avec les armes vulgaires de leurs adversaires

Când vă spuneam că avem nevoie de locuri cu suflet ca să putem avea şi noi un suflet !

 

 

 

 

Un lieu mythique : Doi Mai
822