Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Legislativele din Olanda sub semnul angoasei identitare

2017-03-14t135245z_436000317_lr1ed3e12jme1_rtrmadp_3_netherlands-election_0.jpg

Olanda, afis electoral
Olanda, afis electoral
Image source: 
credit foto: rfi.fr

Olandezii votează miercuri 15 martie pentru a-şi alege un nou Parlament într-un context tensionat nu doar de dezbaterile în jurul imigraţiei şi al chestiunilor identitare, ci şi de criza cu Turcia. Potrivit ultimilor sondaje, Partidul popular liberal democrat, de centru dreapta, condus de primul ministru Mark Rutte, are un mic avans în faţa formaţiunii de extrema dreaptă condusă de Geert Wilders, formaţiune care  a pus în centrul programului său “dezislamizarea" Olandei. Miza acestor alegeri este importantă pentru toată Europa, şi mai ales pentru cum se vor derula alte scrutinuri importante, prezidenţialele franceze din mai şi legislativele germane din septembrie.

Olanda a fost întotdeauna considerată una dintre ţările cele mai tolerante din Europa, chiar un “paradis al toleranţei” după cum scria acum cîţiva ani un jurnalist în Libération. Între timp însă acest paradis a devenit un teren de dispute, inclusiv în sînul familiilor, întreaga societate olandeză fiind practic fracturată de o unică şi acută temă: imigraţia.

Un subiect care va continua să suscite pasiuni şi polemici indiferent de rezultatele acestui scrutin, pentru că există o problemă în Olanda, care se regăseşte şi în Franţa, şi în Germania şi în alte ţări occidentate. O problemă legată de islam. Sigur, există spirite care neagă existenţa acestei probleme sau refuză ca problema să fie pusă în aceşti termeni. Nu contează însă că unii politicieni sau editorialişti sau ideologi refuză să vadă realitatea. Ea, realitatea persistă şi nu dispare prin faptul că unii preferă să fie orbi, după cum arată filozoful Michel Onfray în cea mai recentă carte a sa despre declinul Occidentului. Si de fapt, tocmai pentru că partidele tradiţionale refuză uneori să vadă, să identifici, să diagnosticheze problema, extremiştii ocupă acum terenul dezbaterilor şi îşi atrag voturile unui electorat care nu este, în marea lor majoritate, nici rasist, nici xenofob, nici islamofob, ci doar debusolat şi neliniştit.

Dacă Marine Le Pen în Franţa şi Geert Wilders în Olanda beneficiază de o impresionantă audienţă, unul din motive este că partidele tradiţionale n-au reuşit să iasă din carcasa limbii de lemn şi a gîndirii politice corecte cînd au fost puse în faţa unor realităţi dramatice, precum creşterea comunitarismului, îndoctrinarea salafistă a multor tineri, multiplicarea actelor antisemite şi homofobe comise de membri ai comunităţii musulmane, ca să nu mai vorbim de fascinaţia jihadistă.

Sigur, un spirit hrănit cu valorile europene nu va accepta niciodată măsuri de tipul celor propuse de Geert Wilders, cum ar fi închiderea moscheielor, interzicerea imigraţiei provenind din ţări musulmane sau baricadarea totală a europenilor în spatele frontierelor lor. În acelaşi timp, a nu asculta ce spun oamenii de rînd, este o mare şi fatală eroare.

In ultimile zile presa franceză a publicat foarte multe reportaje realizate în Olanda, tocmai pentru a le permite unor categorii socio-culturale cît mai diverse să se exprime. Iar ceea ce spun oamenii simpli este infinit mai interesant decît ceea ce spun, uneori cu extremă prudenţă, editorialiştii şi oamenii politici.

Citez din doleanţele unui olandez în vîrstă de 71 de ani care răspundea întrebărilor puse de un reporter trimis de Libération: "Există multe culturi diferite în Europa. Dar noi dorim să o salvăm pe a noastră. Oameni avînd alte convingeri, alte religii doresc să ne modifice cultura instalîndu-se la noi în ţară. Personal, însă, eu cred că ei ar trebui să se integreze.”

Si Le Figaro, şi Le Monde, şi cotidianul catolic La Croix, şi Le Parisien publică astfel de reportaje în care vorbeşte de fapt olandezul anonim. Un salariat explica în felul următor faptul că treptat a început să fie tot mai atent la discursul lui Geert Wilders: "Multă vreme n-am avut nici o problemă la locul meu de muncă, unde de altfel am colegi musulmani. Dar la un moment dat, cînd am văzut că unii dintre ei încep să se roage de cîteva ori pe zi la noi în uzină, am început să-mi pun unele probleme".

Cotidianul Le Figaro publică un reportaj în care i se dă cuvîntul unui homosexual. Citez: “În urmă cu 25 de ani Amsterdamul era capitala culturii, a modei, a dragostei. Incercaţi să vă plimbaţi însă acum în cartierele din vestul oraşului. S-au transformat într-un Arabistan! Femeile poartă voalul islamic, homosexualii se tem." In acelaşi reportaj se exprimă şi o femeie în vîrstă de 57 de ani care trăieşte nu departe de Amsterdam. Citez: "Partidele de stînga vor să lase să vină în Olanda şi mai mulţi candidaţi la azil, dar noi nu putem primi pe toată lumea. În plus, nu vrem să ne abandonăm tradiţiile de Crăciun doar ca să nu-i vexăm pe alţii… Toată lumea se teme de Trump, dar eu mă tem de Erdogan pentru că are mult prea multă influenţă asupra turcilor olandezi”.

Am putea cita, bineînţeles, sute şi sute de astfel de temeri, îndoieli, observaţii, reproşuri, reflecţii făcute de oameni nu numai din Olanda ci şi din Germania, Marea Britanie, Franţa, Belgia… Cu ce concluzie, însă?

Una din concluzii este că ei nu sunt, acesti oameni, în marea lor majortate, cum spuneam, nici extremişti, nici eurosceptici, nici xenofobi. Dar ei doresc ca oraşele, localităţile, comunităţile în care trăiesc să nu se scindeze în două, să nu intre în secesiune culturală… Dacă Brexitul a fost posibil, dacă în Olanda partidul lui Wilders a putut avea o imensă audienţă, dacă în Franţa conduce în sondaje Marin Le Pen, dacă în alte ţări ale Europei populiştii şi extremiştii sunt în ofensivă, cauza ţine de un fel de laxism instituţionalizat. Sigur, nu putem explica fenomene atît de complexe desemnînd numai o singură cauza. Dar refuzul de a vedea realitatea, conjugat cu reflexul de a da lecţii de umanism pornind de la realităţi imaginare, face parte din cauzele care în prezent îi aduc pe extremişti la porţile puterii.    

 

138