Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Teatru: „Azilul de noapte” de Maxim Gorki revizitat în regia lui Eric Lacascade

Criza imigraţiei din ultimii ani, sau mai bine spus valul de migraţii fără precedent cu care este confruntată Europa, a devenit un subiect tot mai des abordat de scriitori dar şi de artişti, fie ei fotografi, videaşti, realizatori de filme sau regizori de teatru. Contextul este potrivit şi pentru readucerea în actualitate a unor piese din repertoriul universal care abordează subiectele legate de marginali, de străini, de cei „nedoriţi”. Este cazul cu piesa „Azilul de noapte” de Maxim Gorki montată recent la Teatru Naţional din Bretania de Eric Lacascade, un spectacol violent și angajat. Spectacolul va putea fi revăzut la Festivalul „Primăvara actorilor” de la Montpellier între 8 și 10 iunie 2017. Matei Vişniec şi Mirella Patureau ne introduc în atmosfera acestui spectacol şi în lumea „subterană” descrisă de Gorki.

Matei Vișniec: Iată-ne în fața unui text bine cunoscut publicului din România, familiar de multă vreme cu repertoriul clasic rus. Azilul de noapte de Maxim Gorki (pe numele său adevărat Alexei Peșcov, zis Gorki, sau "cel amar") a fost unul din marile spectacole ale școlii stanislavskiene, creat pe scena Teatrului de Artă din Moscova în 1902. Faptul că ulterior Gorki a devenit unul din numele far ale realismului socialist nu l-a ajutat prea mult să rămînă în repertoriul preferat al publicului din România. Poate pentru că s-au uitat tocmai scrierile sale din tinerețe, cînd a umplut un vid după moartea lui Cehov. Deși, nu ar trebui uitat un spectacol formidabil cu Copiii soarelui, text din 1905, pus în scenă de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra prin anii 60.

În Franța, lucrurile sunt diferite, este citat bineînțeles filmul lui Jean Renoir din 1936 cu Jean Gabin, dar mai ales îmi aduc aminte de alte titluri de Gorki, Barbarii, apoi de Estivanții, în regia aceluiași Eric Lacascade, spectacole eveniment la Avignon, și chiar de Copiii soarelui, cu o tînără companie, la Teatrul Montfort din Paris. Și mai recent, îmi aduc aminte cu plăcere de un spectacol cu același Azil de noapte, văzut la Teatrul Maghiar din Cluj, la Festivalul Interferențe din iarna trecută, pe tema străinului; titlul era tradus de astă dată În adîncuri, reluînd mai exact titlul rus, Na dne, mot à mot, La fund, pus în scenă de Yuri Kordonsky.

Mirella Patureau: Aș cita aici un alt Azil de noapte, montat de Lucian Pintilie la Paris, la Théâtre de la Ville en 1983. Cu mult înainte de criza migranților ce străbate astăzi Europa, Pintilie distribuise actori străini, toți cu accente de tăiat cu cuțitul. Aici se situa deja problema marginalilor, sau a migranților, a celor veniți de pretutindeni, sortiți străfundurilor societății... Cu acest tablou, al exclușilor din ziua de astăzi ne confruntă astăzi și spectacolul lui Eric  Lacascade.

Matei Vișniec: De fapt, cine este acest regizor, important în peisajul teatral francez din ultimii ani, și cum l-am putea situa?

Mirella Patureau: Eric Lacascade e considerat  într’adevăr unul dintre regizorii cei mai inventivi ai generației sale. Născut în 1959, vine din nordul Franței, de la Lille, dintr-o familie de intelectuali, e diplomat în științe juridice și sociale, dar e atras de lumea teatrului. Frecventează cafenelele și grupurile militante și anarhiste, crează în 1983 cu Guy Alloucherie o companie independentă, Ballatum, cu care a venit adesea la Avignon în Festivalul Off. În 1997 devine director al Centrului Cultural dramatic național din Normandia, la Caen. Semnează în 2000 la Festivalul In de la Avignon o Trilogie Cehov, Ivanov, Pescărușul și Cercul de familie al celor trei surori, revine în 2002 în Curtea de onoare a Papilor tot cu un Cehov, Platonov,  apoi Gorki, Barbarii și în fine Estivanții, pe care îi va monta și La Vilnius la invitația lui Oskaras Korsunavas. Din 2012 dirijează Teatrul Național din Bretania și școala de actorie a teatrului din care provine o parte din distribuția Azilului de astăzi. Dar este ultima sa stagiune la Rennes, redevine regizor independent.

Matei Vișniec: A lucrat deci, în cadrul acestei scene naționale, cu o parte din vechea trupă Ballatum și tinerii pe care i-a format în ultimii ani la Rennes. Cum s-a construit spectacolul ?

Mirella Patureau: Este ceea ce scheamă un spectacol coral: cincisprezece actori, din generații și stiluri diferite. Cadrul scenic e sobru, în estetica teatrului "sărac", în tonuri de gri și de negru. Niște perdele de plastic semitransaprente lasă să se vadă în fundal  mai multe paturi pliante, aliniate ca niște morminte. Un hangar sau un refugiu pentru boschetari sau un lagăr pentru migranți.

Personajele intră pe rînd și fiecare își înscrie numele cu creta pe o tablă neagră. Vaska, Pepel, Satin, Luca, omul providențial  ce va purta o vreme speranța dar va dispare la fel de misterios cum a apărut. În joc, nimic didactic, sau distanțare brechtiană, tonul e violent, patosul mocnește sub cuvinte. Toți se adresează direct sălii, aproape fără să se privească între ei, chiar cînd se interpelează sau cînd se îmbată criță în scena finală. În general berea, și nu vodka, curge în valuri, sticlele se aruncă și se sparg de perete, o lume mizerabilă ce amintește disperarea din minele de cărbuni închise din nordul Franței.

Suntem la Ch’ti,  la oamenii din nord, popularizați de un film comic de succes, dar aici mixtura e mult prea amară și moartea pîndește din toate colțurile, într-un hangar cenușiu și rece ca o morgă. Traducerea, actualizată ca stil, semnată de Andrei Markovicz, aduce o limbă și o lume ce colcăie de patimi și de vicii, dar o lume de azi, violentă și fără speranță, un Gorki din zilele noastre. Un joc plin de energie, o trupă de actori formidabili, capabili să poarte spectacolul pînă la explozia finală, sub bagheta unui regizor ce a mers încă odată  "în inima realității". Este titlul cărții sale autobiografice, Au coeur du réel, apărută recent la editura Actes Sud. O ocazie pentru cei care nu i-au putut vedea spectacolele să-i urmărească de-a lungul paginilor itinerariul artistic .

Matei Vişniec şi Mirella Patureau despre spectacolul regizat de Eric Lacascade
939