Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (110)

Amurgul de « la France d’en haut »

Recentele alegeri prezidenţiale în Franţa au însemnat un veritabil traumatism pentru partidele tradiţionale, dar mai ales pentru socialişti. Oare n-au fost capabili oamenii politici, nici în clasica tabără a dreptei şi nici în clasica tabără a stîngii, să înţeleagă ce se întîmplă efectiv « la nivelul de jos », sau « la bază », cum se spunea cîndva. Scriitorul Virgil Tănase readuce în discuţie această ruptură, între Franţa "de sus" (a elitelor) şi Franţa "de jos" (a omului de rînd), o fractură dramatică pe care însă unii cercetători mai atenţi au văzut-o şi au anunţat-o.

 

I se reproşează eseistului Christophe Guilluy, care se prezintă ca geograf şi studiază statistic societatea franceză, că prea bate toba în jurul ideii de « fractură socială ». Presa care e cotidiană, săptămânală şi în cel mai bun caz lunară a la mémoire courte.

La « fracture sociale » a été le cheval de bataille électoral de l’ancien président Jacques Chirac et lui a permis de gagner les élections de 1995. Et probablement qu’il n’était pas le seul à la percevoir, cette fracture dintre masa electorilor şi o clasă socială privilegiată puisque son concurrent de droite, l’ex premier ministre Edouard Balladur, avait trouvé utile de renchérir dans cette direction, încât umoriştii ajuseseră să-i înfăţişeze pe aceşti doi campioni ai dreptei liberale pe unul cu basca lui Che Ghevara, pe celălalt în tunica preşedintelui Mao.

Cei care privesc lucrurile de mai de sus, adică îmbrăţişând cu privirea un « timp mai lung », cum spunea istoricul Fernand Braudel, îşi vor aduce aminte, poate, că fenomenul e descris de Marx sub termenul de « polarizare » et qu’il s’agit d’un trait constitutif de l’économie capitaliste, care-şi spune astăzi liberală schimbându-şi părul fără a-şi fi schimbat năravul, ceea ce nici nu se poate date fiind « legile obiective ale pieţii » despre care ni se spune că sunt implacabile şi universale.

Contesté par une partie de commentateurs, Christophe Guilluy est l’auteur de plusieurs ouvrages dont le dernier, « Le Crépuscule de la France d’en haut », reia ideile enunţate deja acum câţiva ani în „Fractures françaises”. Şi o parte din cei care sunt prinşi în vâltoarea de bucurie a ultimelor alegeri prezidenţiale franceze ont soudain des sueurs froides : et si les autres analyses de Christophe Guilluy étaient justes puisque certaines de ses prédictions se adeveresc şi faptele confirmă azi tendinţele pe care câţiva cercetători le-au identificat şi anunţat de acum aproape douăzeci de ani.

Aujourd’hui, quand le parti socialiste, care de o jumătate de secol era una din cele două principale forţe politice ale Franţei, obtient aux éléctions présidentielles 6 % des voix, il est troublant de se rappeler que, dans un entretien du 25 mars 2002 au journal Libération, Christophe Guilluy afirma deja că dacă cei din fruntea partidului socialist nu vor vrea să dea importanţă aceastei « fracturi », deja vizibile, dintre o elită care profită de liberalismul mondializat şi cei lăsaţi de izbelişite, partidul socialist va dispare. Ce qui est en train de se produire.

A ceux qui se félicitent du fait que le représentant de l’Europe libérale a obtenu à Paris 90% des suffrages, Christophe Guilluy  le răspunde că tocmai, asta confirmă teza cărţii sale care constată o concentrare a unei elite privilegiate în marile centre urbane, total rupte de restul Franţei care se « dezertifică » et il n’est pas le seul, loin de là, à dire que depuis deux décennies au moins, sous la pression de l’idéologie bruxelloise, l’Etat a renoncé à sa vocation d’assurer un équilibre entre tous les citoyens. Et l’on cite comme significatif l’exemple du réseau des chemins de fer français qui relie aujourd’hui les grands centres urbains par des trains à grande vitesse dar că au dispărut trenurile regionale „nerentabile”.

În acest domeniu progresul nu slujeşte decât o parte a populaţiei qui est loin de représenter la majorité de la collectivité nationale.  Dezindustrializare generată de migrarea investiţiilor spre spaţiile cu mână de lucru mai ieftină din străinătate, lipsa mijloacelor de transport, închiderea centrelor medicale prea mici ca să fie rentabile, suprimarea din aceleaşi motive a birourilor de poştă, toute cette politique de rentabilité à tout prix a donné naissance à un fossé entre ce que les analystes nomment „la France d’en haut” et une France qui a le sentiment qu’elle est laissée pour compte. Faut-il ajouter că dacă „la France d’en haut” e mondialistă în numele rentabilităţii capitaliste, cealaltă Franţă revendică o identitate istorică în numele căreia cere statului să asigure măcar egalitatea dacă nu şi fraternitatea cu cei cărora statul le asigură o libertate pe care n-o îngrădeşte grija pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Fireşte, nu am căderea să judec argumentele unora şi altora mais lorsque des faits précis confirment des analyses d’une réalité concrète, cela mérite réflexion, chiar dacă poate că nu e cazul să luăm de bune les anticipations de ceux qui sont persuadés que les failles sociales, comme les failles géologiques, duc iremediabil la zguduiri monstruoase pentru ca plăcile tectonice să-şi regăsească echilibrul.

 

 

 

Virgil Tǎnase : Cronica bilingvǎ – La chronique bilingue (110)
480