Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronica bilingvǎ / La chronique bilingue (113) : Despre festivaluri et de leur utilité

avignon_artistes_rue_0.jpg

Avignon OFF, "spectacolul" instalarii afiselor...
Avignon OFF, "spectacolul" instalarii afiselor...
Image source: 
Credit foto: AFP PHOTO / ANNE-CHRISTINE / RFI

Printre regizorii de origine română care au fost prezenţi deseori cu spectacole la Festivalul de la Avignon se numara şi Virgil Tănase. Cel mai recent spectacol al său a fost creat dupa piesa lui George Feydeau "Nu te mai plimba goală", programat în 2013 la Théâtre Bouffon, un veritabil succes de critică şi de public. Cu toate acestea scriitorul Virgil Tănase are multe lucruri de reproşat unui festival care s-a îndepărtat de la obiectivele sale artistice iniţale...

Vara e în Franţa epoca festivalurilor ! Si nombreux, si divers, si fréquentés, du moins certains d’entre eux, încât municipalităţile îşi freacă mâinile, fericite că au putut să-şi ofere un cât de neînsemnat prestigiu cultural, et le Ministère exulte, persuadé que cette profusion de floricele pe câmpii dovedeşte vigoarea unei culturi ai cărei boboci, toamna, se vădesc, cu rare excepţii, schilozi, estropiés, une galerie d’invalides de guerre qui exhibent leurs médailles de l’été, mulţimea acestor handicapaţi eroici înecând prin abundenţa lor cei câţiva artişti de seamă, nici mai mulţi nici mai puţini decât altădată, şi cele câteva opere de valoare care dispar dans une sauce à la « Cântarea României ».

Qu’à cela ne tienne ! depuis toujours l’abondance de la médiocrité a pour vocation de tuer l’exceptionnalité par la masse, miracolul prin cultura de consumaţie. Festivalurile de vară sunt o tendinţă naturală care proliferează ca epidemiile sezoniere de gripă.

Le festival d’Avignon, le plus célèbre peut-être de tous ceux de l’été, et le plus emblématique, me donne un goût étrange. Né presque par hasard en 1947 lorsque Jean Vilar  présente trois pièces, il a été pendant dix-sept ans, sous la direction de celui-ci, locul de întâlnire al unui public popular cu o echipă care-şi propunea să pună la îndemâna acestuia marile texte ale literaturii dramatice.

Festivalul şi-a pierdut de mult vocaţia iniţială. Festivalul oficial, „in”-ul, a devenit un fel de paradă a modei teatrale unde creatorii – creatorii de modă, nu de valori ! – viennent présenter les derniers modèles qui ne seront plus d’actualité la saison prochaine quand, pour rester dans la course, il faudra inventer une autre mode, conform unei imbatabile logici comerciale : ce nu e şocant nu e vizibil, ce nu e vizibil nu e vandabil şi ce nu e vandabil nu face doi bani. Ideea generoasă a celor care căutau nu un „nou limbaj” – c’est à dire une mode – ci o cale mai directă, mai sigură spre adevărul marilor autori, această idee, spuneam, a fost înlocuită cu un show de prezentare a modelelor anului viitor unor specialişti ai teatrului care se admiră între ei et courent à leur ateliers pour mettre vite en production les prototypes de la nouvelle tendance pour le bonheur d’un public mondain. Ils n’ont plus le souci de cultiver le public mais de le brancher.

Vilar a devenit Olivier Py, adică un fel de Karl Lagerfeld teatral, lipsit însă de bunul gust şi de nonşalanţa acestuia qui ne se prend pas au sérieux când taie mătasea, catifeaua şi dantela et qui lui, au moins, trifouille la soie, le velours et les dentelles et pas les grands textes de la littérature dramatique.

Fiind vorba de un iarmaroc, era de aşteptat ca-n jurul prăvăliilor cu ştaif să apară şi micii tarabagii care, lipsiţi de mijloace, vând nasturi, mititei, crèmes de beauté, colonie, chaussettes, floricele, abţibilduri, lapte de iapă, etc., etc. C’est le festival „off”. Tout espace suffisamment clos pour percevoir une entrée est bon pour installer une scène et pendant trois semaines se jouent cette année mille quatre cent quatre-vingst spectacles, altul tot la două ore, de la nouă dimineaţa până după miezul nopţii, în săli de restaurant, grajduri, curţi, beciuri, garaje, magazii, toate transformate în săli de teatru pe care le umplu actorii acestor o mie patru sute optzeci de spectacole printre care se rătăcesc câţiva programatori et quelques spectateurs venus pour le „in” et qui veulent rentabiliser leur séjour par des découvertes dans le „off”.

Senzaţia e cea pe care o ai într-un spital : până la poarta acestuia eşti un om care suferă, cei din jur sunt îngrijoraţi, boala e o înfruntare cu moartea, cu misterul vieţii, toutes ces questions angoissantes que nous pose l’art. De cum ai trecut de poarta spitalului nu mai eşti decât „un caz”, totul devine o problemă de tinichigerie, un maţ care trebuie desfundat, o crăpătură care trebuie cârpită, un aparat căruia trebuie să i se înlocuiască garniturile. L’hôpital est une chose merveilleuse, et j’ai de bonnes raisons de vous le dire ! mais ce n’est pas de l’art. Ca şi iarmarocul unde părinţii ne iau vată de zahăr dulce şi pufoasă dar care nu ne-ajută să trăim.

Je m’empresse de préciser que dans tout ce fouillis il y a forcément des pépites, et que si cette masse de marchandises inutiles me désole, je suis loin de penser că acest bâlci teatral nu-şi are şi el menirea lui. Îmi vine în minte răspunsul pe care Evgheni Evtuşenko l-a dat unui jurnalist francez care se îndoia că miile de poeţi cu care se mândrea şi pe care îi plătea statul sovietic erau toţi geniali. « Nu, le-a răspuns Evtuşenko. Dar e nevoie de o mie de poeţi proşti ca să poată apărea unul cu adevărat genial. »

 

Toate edițiile rubricii Cronica bilingvăhttp://www.rfi.ro/tag/cronica-bilingva

 

N° 113. Despre festivaluri et de leur utilité
401