Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cenzură dans « La société du mystère » - Cronica bilingvă / La chronique bilingue (114)

dominique-fernandez-joko_0.jpg

Dominique Fernandez
Dominique Fernandez
Image source: 
credit foto: rfi.fr

In Franţa literatura a fost deseori asociată cu o altă artă, aceea a degustării vinului… Iar unele regiuni viticole au creat festivaluri literare în care sunt asociate cele două entităţi “divine”, cuvîntul şi vinul. Oraşul Cognac este renumit pentru băutura cu acelaşi nume, şi a creat un premiu literar european important care prezervă în acelaşi timp memoria unuia dintre fiii săi. Jean Monnet, înalt funcţionar european de numele căruia se leagă de altfel crearea fundamentelor construcţiei europene, este născut la Cognac. Scriitorul Virgil Tănase este unul dintre bunii cunoscători ai acestui festival şi ne vorbeşte despre laureatul de anul acesta al premiului.

Le prix de littérature européenne, qui a distingué en 2016 le roman de Matei Visniec « Le marchand de premières phrases » a été attribué cette année unui autor francez, Dominique Fernandez, pentru romanul său « La société du mystère ». En dernière instance, le jury a eu à choisir entre quatre romans, chacun ayant ses affidés.

Dincolo de intriga cvasi poliţistă, le roman de Javier Marias « Si rude soit le début » nu e lipsit de interes pentru cititorii din ţările de Est. Autorul îşi situează eroii în anii 80 când, împovărată de anii dictaturii franchiste, societatea spaniolă entre à tâtons dans une nouvelle époque. Les libertés récemment acquises ne modifient pas des angoisses existentielles profondes, indifférentes aux mutations politiques. Tout aussi dense, le roman de Donal Ryan « Si rude soit le début » înfăţişează lupta unui tânăr irlandez care, spre deosebire de ceilalţi locuitori ai satului, nu vrea să-şi vândă ferma părintească unei societăţii imobiliare care promite că va aduce prosperitatea regiunii.

Critică violentă a logicii economice care distruge nu tradiţia şi valorile unei civilizaţii ci spiritualitatea însăşi, şi care întoarce omul la animalitate, romanul crud şi negru al lui Donal Ryan, a cărui scriitură, tradiţională, nu se încâlceşte în efecte de stil, impresionează prin vigoarea lui. D’une facture tout à fait différente, « Solstice » de l’écrivain espagnol José Carlos Llop est un petit chef d’œuvre de simplicité care povesteşte într-un stil de-o eleganţă cuceritoare copilăria naratorului într-un spaţiu de două ori închis, odată pentru că locuieşte într-o cazarmă, tatăl său fiind un militar de rang înalt, şi pentru că aceasta se află pe o insulă, ce qui structure le texte autour d’un subtil rapport entre les avantages et le charme de l’enfermement et la tentation d’en sortir. Or qu’est-ce que l’enfance dacă nu această insulă fericită din care ne grăbim să scăpăm ca să ne dăm seama că n-ar fi trebuit niciodată, dacă s-ar fi putut, să plecăm de-acolo ?!

Après un premier tour de table, le jury de littérature européenne a retenu pour une dernière délibération le roman violent de Javier Maria et celui de Dominique Fernandez care a ieşit câştigător poate nu numai pentru eleganţa scrisului şi amploarea documentaţiei istorice ci şi pentru că acestora li se adaugă o dimensiune aparte, privind menirea artei şi vocaţia celui care construieşte aceste făpturi închipuite, operele de artă, aberaţii economice de care numai omul are nevoie şi fără de care am fi bolovani sau, în cel mai bun caz, fiare, care şi ele, când îşi apără teritoriul de vânătoare, obeissent aux immuables lois économiques à même de régler le merveilleux équilibre des espèces dans le milieu naturel.

Dominique Fernandez fait état de la découverte chez un antiquaire des « Mémoires », évidemment apocryphes, du peintre, bien réel celui-ci, Agnolo Bronzino care a trăit la Florenţa între 1503 şi 1572 în slujba ultimilor reprezentanţi ai familiei de Medici, în plină luptă religioasă dintre catolici şi protestanţi, pe de o parte et, d’une autre, entre les familles regnantes et les partisans d’une république municipale.

Epoca, mai mult decât tulbure, c’est du pain bénit, si je puis dire, pour l’écrivain qui a l’occasion d’étaler à volonté les cruautés et les ignominies des hommes en général et de ceux de pouvoir en particulier, mais aussi ascunzişurile ingenioase şi tertipurile savante prin care, de când lumea, oamenii de rând reuşesc să supravieţuiască în epocile cumplite.

Tocmai, peu friand des utopies amoureuses de l’auteur qui rappellent celles de Gide, je suis séduit par les considérations sur la censure que, « la société du mystère » contourne inventând mijloace artistice şi limbaje codate pentru a-şi oferi, totuşi, acea libertate totală fără de care nu există creaţie artistică. Pentru Dominique Fernandez constrângerile sunt fertile.

Présentes depuis toujours et partout, plus ou moins affichées, plus ou moins sévères, elles sont un repère dans la mesure où elles nous indiquent les ankyloses de l’histoire dont il faut s’affranchir pour accéder aux sources de la création. Soudain, je suis saisi de-o întrebare insidioasă : de ce literatura română din a doua jumătate a secolului trecut mi se pare atât de stearpă, ceea ce se vădeşte şi din faptul că n-a reuşit să se impună în lume ? Nu cumva pentru că, lăsând de-o parte pe cei care acceptau zidul, ceilalţi nu-l ocoleau decât pentru bucuria de a se strecura, ca şopârla, printre pietre et non par un désir insatiable d’aller vers un au-delà pressenti, mystérieux.

Voilà, peut-être, en fait, le vrai piège de la censure qui, aussi rude soit-elle, n’a pas empêché d’exister les Dostoïevski et les Tchékhov pour ne citer qu’eux.  A păcăli cenzura poate însă deveni un scop în sine şi e poate o boală de ale cărei sechele literatura română mai suferă şi azi. Mais je laisse à l’histoire littéraire d’en juger.

 

Toate edițiile emisiunii Cronica Bilingvăhttp://www.rfi.ro/tag/cronica-bilingv%C4%83

361