Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Festivalul de Toamnă la Paris: 13 septembrie – 31 decembrie 2017

slide_image_1280_x_400_d4a96fdf197fadd5abd0837a2f395b86.png

Image source: 
credit foto: festival d'automne.com

Începe în capitala Franţei şi în regiunea pariziană, Festivalul de toamnă parizian, aflat astăzi la cea de a 46-a ediție. El a depășit granițele capitalei de mai mulți ani, iar acum se va extinde spre noi localităţi: Sceaux, Chelles, Noisiel, Saint-Germain-en-Laye, Aubervilliers, Cergy, și multe altele pentru o cît mai largă circulație în mijlocul unui public din ce în ce mai larg. Sunt recenzate 47 de spații partenere de reprezentaţie: teatre, săli de concert, muzee. Festivalul produce, coproduce și găzduiește 60 de artiști și trupe din Franța și din străinătate. Matei Vişniec şi Mirella Patureau răsfoiesc pentru noi programul festivalului.

Matei Vișniec: Festivalul de toamnă parizian care începe în pragul toamnei și se sfîrșește de fapt în miezul iernii, este fără îndoială unul din marile ritualuri ce anunță ʺla rentréeʺ. Un soi de început, de reînnoire în fiecare toamnă, cînd după vacanțele de vară trăite ca un alt ritual de regenerare voioasă și indispensabilă, totul reîncepe. Este așa acum am mai spus-o, o particularitate franceză, anul reîncepe nu pe 1 ianuarie ci în jur de 1 septembrie. Așadar, iată-ne din nou la teatru.

În editorialul ce deschide caietul program al Festivalului, regizorul Emmanuel Demarcy-Mota, directorul Festivalului dar și al unei mari scene pariziene, Théâtre de la Ville, ține să sublinieze că într-o epocă unde raportul de forță înlocuiește adesea dialogul, iar sensul ospitalității este deseori uitat, Festivalul de toamnă parizian se hrănește din creativitate, din schimburi, din întîlniri și din diferențe.

Veniți din America latină, din Asia, din Africa, din Rusia, Statele Unite dar și din Europa și din Franța, unii din invitați sunt deja legați de istoria Festivalului, alții sunt nume noi. Să începem însă, în avant-premieră, și să mergem pe teren cunoscut. Mirella Patureau, care sunt primele întîlniri și la ce să ne așteptăm? Cine sunt cei ne deschid porțile acestui Festival?

Mirella Patureau: Am regăsit deja nume cunoscute sau pe care le-am descoperit recent. Din primele zile, aș începe cu Théâtre de Complicité. Așa cum numele său francez nu-l indică, este un teatru creat la Londra în 1984, de un anglo-american, care are un nume scoțian, Simon Mc Burney. Despre ce fel de complicitate e vorba? Principalele sale spectacole, venite adesea în Franța, ne îmbarcă pe nesimțite într-o aventură comună, actori și spectatori, complici către străfundurile noastre cele mai intime, cîteodată spre rădăcinile preistorice ale speciei umane, cum a fost cu spectacolul său emblematic, Mnemonic, sau momentul de grație, de fluiditate, cu Shun-kin după o nuvelă a japonezului Tanizaki.

Regizorul preferă să adapteze texte care nu au fost scrise pentru scenă, așa cum a fost în 2012 Maestru și Margareta după Bulgakov, în curtea de onoare a Palatului Papal din Avignon. De data aceasta, propune un spectacol după o nuvelă de Stefan Zweig, Mila periculoasă, invitat de Théâtre de la Ville, dar jucat la Sceaux, Théâtre des Gémeaux.

Simon Mc Burney, artizan al teatrului de imagini, nu se limitează niciodată să propună o simplă lectură vizualizată a textului. Si de această dată, aceptînd provocarea că este vorba de literatură, regizorul utilizează o întreagă ʺcutie de unelteʺ, proprii stilului său de teatru, între ecrane, microfoane și joc savant de lumini. Ceea ce e deasemenea interesant aici este întîlnirea a două stiluri de lucru. Simon Mc Barney a lucrat spectacolul cu trupa de actori de la Schaubühne din Berlin, oaspeți și ei de multă vreme ai Festivalului de toamnă parizian, cu Bob Wilson de pildă, ceea ce e altă carte de vizită impresionantă...

M.V.: Un alt maestru al luminilor și al magiei scenice, prezent în Festival, este însă un alt regizor francez, destul  de rar în ultima vreme pe scenele pariziene, Francois Tanguy, anunțat cu o o premieră care va fi fără îndoială un eveniment.

M.P.: Într adevăr... Francois Tanguy lucrează și trăiește în regiunea Pays de la Loire, mai precis în oraşul Le Mans, unde are un spațiu ce definește stilul său de lucru,  La Fonderie - loc unde se forjează și se topesc metalele. Artizan al formei, Tanguy este o figură rară din peisajul francez, creatorul companiei Théâtre du Radeau. Să fie oare pluta, le radeau, simbolul teatrului său, ce plutește pe undele fugare ale unui lac pierdut în ceață... mă întreb.

Spectacolele sale se nasc dn fragmente de texte, de imagini, ce par visate din lecturi diverse, romane, poeme, Kafka, Paul Celan, Ovidiu, Peter Weiss, Eugene Labiche, Dante, Bach... Asocieri diverse, construite și de-construite, elemente de decor mobile, actorii le coboară, sau le urcă, totul  se amestecă într-o călătorie către o insulă imaginară, un stil de acum bine forjat, poate că prea repetitiv. Spectacolul se intitulează Soubresaut, „Tresărire”, ca atunci cînd ne trezim tresărind, cu o mișcare bruscă din somn.

M.V.: Un alt nume din aceeași familie estetică a magicienilor scenei este și Romeo Castelucci. Îl vom  putea vedea în octombrie, la Casa de cultură de la Bobigny, cu un spectacol al cărui titlu se anunță extrem de pasionant - Democracy in America. Despre ce va fi vorba, de unde pleacă și ce fel de discurs propune?

M.P.: Castelucci pleacă de la un text clasic al filozofiei franceze, Democrația în America, de Alexis de Tocqueville, gînditor politic și sociolog francez din secolul al XIX-lea. Tot ce pot să vă spun este că ni se promite un voiaj la sursele democrației americane, născute sub egida lui Dumnezeu și a puritanismului, construită în violența cuceririlor teritoriale și a razboiului civil, consolidată pe un soclu juridic valabil și astăzi. Pe scurt, o călătorie în zorii unei societăți ce se dorea egalitară și pericolele ei actuale.

M.V.: Cum se vorbeșe astăzi despre idealurile democratice în spectacolele tinerei generații.  Să facem un salt în timp, de la Alexis de Tocqueville la moștenirea generației născută sau afirmată în mai 68. Mai precis evocăm o  tînără regizoare, Julie Deliquet, și trupa ei, Colectivul In vitro, creată în 2009.

M.P.: Grupul practică creația colectivă, cu o tetralogie care punea problema moștenirii anilor 70, ultimul volet se intitula Suntem singuri acum, cu care a fost invitată la ultimele ediții ale Festivalului. Spectacolul cu care este anunțată în această ediție se  intitulează Melancholie(s), un cuvînt ce l-a păstrat din piesa lui Cehov, Unchiul Vania, pe care l-a montat recent la Comedia Franceză. Spectacolul  începe cu o scenă inspirată din Trei surori, aniversarea Irinei, plină de lumină, după moartea tatălui, și se încheie tragic cu Ivanov. Cuvîntul melancolie s-a impus  după ce văzuse filmul Melancolia lui Lars Van Trier, dar  ʺla Cehov este o melancole la plural, explică regizoarea, ce trece de la un personaj la altul, de la o singurătate la alta.ʺ

Spectacolul se va juca la Teatrul de la Bastilia în decembrie și practic va încheia Festivalul.

M.V.: Și pentru că suntem la capitolul Cehov, să nu uităm alte două spectacole cu piesa emblematică Trei surori.

M.P.: Primul, un pariu inedit, semnat de Timofei Kuliabin, un tînăr regizor rus, spectacol jucat în limba semnelor, și unde în mod paradoxal, textul redus la tăcere se dezvăluie cu o forță neașteptată, în octombrie la Teatrul Odéon, Atelierele Berthier. Si al doilea, semnat de Simon Stone, un alt regizor tînăr și turbulent, australian, dar în afara Festivalului, dar pe aceeași scenă de la Atelierele Berthier. Sunt doar căteva nume ale unui Festival, ce ne rezervă fără îndoială multe surprize.

 

 

 

 

239