Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


„Ordinea de zi” de Eric Vuillard - un premiu Goncourt care se vrea un semnal de alarmă

ordre-_0.jpg

Image source: 
credit foto: rfi.fr

„L’odre du jour” (Ordinea de zi) se intitulează cartea scrisă de Eric Vuillard, apărută la Editura Actes Sud, şi recompensată anul acesta cu cel mai prestigios premiu literar francez, Goncourt. Născut în 1968 la Lyon, Eric Vuillard este şi cineast, iar precedentele sale cărţi, cum ar fi una despre Congo sau o alta despre Revoluţia franceză, trădează un interes special pentru istorie. „L’odre du jour” ne propune tot o incursiune istorică, în anii ascensiunii nazismului în Germania.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate din două motive: în primul rînd pentru că ne face să descoperim evenimente cu o puternică valoare de simbol în materie de propagare a răului, şi în al doilea rînd pentru că nu conţine decît 150 de pagini. De altfel autorul îşi intitulează cartea „récit” (ceea ce înseamnă povestire) şi nu roman.

Despre cum naziştii au cucerit treptat teren în Germania, precum şi sprijin popular pentru că ei au ajuns în mod democratic la putere, s-au scris pînă acum sute şi sute de tomuri. Eric Vuillard a citit cu siguranţă o imensă cantitate de informaţii şi mărturii pe acest subiect şi a selectat din ele cîteva momente-cheie. Cred că acesta este şi demersul său, el ne propune să ne facă să înţelegem, prin evocarea unor astfel de momente, cum a fost posibilă spălarea creier a unor mari mase de oameni şi reducerea la tăcere a mai tuturor opozanţilor, ba chiar şi a spiritului critic.

Primul moment evocat de el este o reuniune secretă, pe data de 20 februarie 1933, a 24 de mari patroni germani. In acea seară, îmbrăcaţi la patru ace, cei care conduceau mari firme precum Bayer, Agfa, Opel, Farben, Siemens sau Telefunken, s-au întîlnit cu Hitler. Si în schimbul promisiunii acestuia că sindicatele comuniste vor fi reduse la tăcere şi că „ordinea” va domni în Germania, i-au oferit sume de bani enorme pentru a-l ajuta să cîştige alegerile de pe 5 martie. Ironia soartei este că toţi aceşti patroni şi toate aceste firme au supravieţuit nazismului şi au contribuit la prosperitatea economică a Germaniei de după război.

Citez din reflecţiile lui Eric Vuillard, care sunt mai mult eseistice decît scriitură romanescă: „Intreprinderile nu mor la fel ca oamenii. Ele sunt corpuri misterioase care nu pier niciodată. Marca Opel continuă să vîndă biciclete, apoi automobile. În prezent compania Opel este mai veche decît unele state, mai veche decît Libanul, mai veche chiar decît Germania însăşi, mai veche decît majoritatea statelor africane...”

Un alt doilea moment cheie „captat” şi analizat de Eric Vuillard este vizita pe care lordul Halifax, şef al guvernului de la Londra, a efectuat-o în noiembrie 1937 la Berlin la invitaţia lui Herman Göring, unul dintre principalii locotenenţi ai lui Hitler. Eric Vuillard are un fel de talent special, el ştie să transforme anecdota istorică în punct de plecare al unei analize cu ramificaţii tulburătoare. In contextul acelei vizite, de exemplu, lordul Halifax, coborînd dintr-o limuzină şi văzîndu-l pe Hitler cum se apropie de el, a crezut iniţial că era un valet venit să-i ia mantoul şi pălăria, şi de altfel a şi făcut gestul respectiv, de a-i întinde mantoul... Gest retezat brusc de un consilier care i-a suflat la ureche lui Halifax „este Führer-ul”. Morala întregii poveşti poate fi rezumată cam aşa: cum de au putut la acea oră, nişte politicieni destul de versaţi ai Europei, să cedeze şi să se lase păcăliţi de nişte indivizi brutali, megalomani şi prăpăstioşi de teapa lui Hitler şi a lui Göring?

Un al treilea moment cheie extrem de bine captat într-un scurt capitol este cel a anexării Austriei de către Germania nazistă. Incă o dată, pe Eric Vuillard îl interesează nişte detalii care spun enorm de multe lucruri... În chiar ziua cînd blindatele germane intrau în Austria, preşedintele de atunci al Franţei, Albert Lebrun, semna un decret legat de apelaţiunea unor vinuri...

Nici nu mai e nevoie să ne întrebăm cum de a fost atît de oarbă Europa în acei ani, este suficient să punem în ecuaţie aceste două evenimente descrise de Eric Vuillard, şi avem imaginea a modului în care, uneori, funcţionează istoria. Legat de anexarea Austriei, autorul francez ne dă însă şi o altă informaţie pe care eu personal nu am găsit-o în alte surse: în acea săptămînă cînd Hitler a făcut un tur triumfal prin Austria, în jur de 1700 de austrieci au preferat să se sinucidă decît să vadă cum ţara lor este înghiţită de nazişti...

Cam aşa este deci construită toată cartea care a luat premiul Goncourt: autorul, oarecum în tradiţia lui Stefan Zweig, alege în jur de 15 episoade, dintre care unele anecdotice, pentru a arunca o lumină cutremurătoare aspra uneia dintre cele mai mari drame ale umanităţii. Mai semnalez, în încheiere, un astfel de mic capitol cu forţă de sugestie copleşitoare: este povestea unui evreu care fuge de nazişti, ajunge în Statele Unite, se stabileşte în California şi găseşte de lucru în uzina de vise a Hollywood-ului avînd ca misiune să se îngrijească de un imens depozit de costume de film. Bineînţeles, din acea imensă colecţie fac parte şi... uniformele naziste, pe care personajul nostru se vede obligat să le perie şi să le întreţină. Războiul nu începuse încă, dar marea maşină americană a filmului se pregătea deja să facă din el o afacere.

Personal cred că această carte, nu atît de proză cît de eseuri cu caracter istorico-filozofic, n-ar fi luat premiul Goncourt dacă... Europa nu s-ar afla în prezent într-o fază de cangrenare populistă şi extremistă. Juriul a ţinut, prin acordarea acestui premiu acestei cărţi să lanseze un seman serios de alarmă, tocmai pentru ca istoria să nu se repete.

95