Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Damă, Popă, As, Spion (Spiegel)

Europa și Germania sunt ținte principale ale spionajului american derulat de National Security Agency. Milioane de date sunt colectate de americani pe teritoriu german. Dar guvernul de la Berlin este surprinzător de pasiv în această afacere.

În urmă cu două săptămâni, oficialii germani agitau zâmbind stegulețe americane la poarta Brandenburg. Președintele Barack Obama ținea un discurs istoric în capitala Germaniei și toată lumea era happy-happy-joy-joy. De câteva zile însă au apărut detalii șocante în presă care atestă – conform unor documente puse la dispoziție de Edward Snowden – dimensiunile spionajului american în Europa: microfoane în reprezentanțele diplomatice europene, ascultări ale instituțiilor de la Bruxelles sau controlarea comunicațiilor a milioane de europeni, de la nimic nu pare să dea înapoi NSA.

Critici nu sunt adresate însă numai americanilor. Opoziția germană trece la atac împotriva cancelarului Merkel care tace mâlc în această afacere. Sigur, e campanie electorală, dar modul așteptare e cel puțin ciudat la Berlin. Toată lumea știe că a critica America în chestiuni de securitate nu e ușor, mai ales că mai multe guverne europene profită constant de pe urma informațiilor date de Washington, dar se pune totuși întrebarea câtă reținere se mai poate manifesta după dezvăluirile recente. E greu să justifici operațiuni de asemenea amploare cu deja clasica luptă antiteroristă. Așa că niscaiva clarificări nu sunt chiar inutile. Guvernul german ar putea lua exemplu de la colegii francezi – ce se întoarce roata, nu?! La Paris, ministrul de externe a cerut deschis explicații de la americani. Comisia Europeană la fel. Pentru Angela Merkel așadar subiectul nu mai poate reprezenta o chestiune bilaterală secretă.

Ample demonstrații în Egipt (Le Monde)

Patru persoane și-au pierdut viața în manifestațiile de contestare a președintelui Mohamed Morsi. Conform unor surse din armata egipteană, demonstrațiile de ieri au fost cele mai mari din istoria țării. Câteva milioane de persoane s-au strâns în Piața Tahrir din Cairo pentru a-și arăta nemulțumirea față de politica președintelui învestit în funcție în urmă cu un an.

În contextul violențelor izbucnite nu numai la Cairo, ci și în alte orașe ale țării, armata și poliția au fost dislocate în mai multe puncte strategice pentru a asigura funcționarea instalațiilor vitale pentru economie, cum ar fi, de exemplu, canalul Suez. Armata a precizat că este pregătită să preia controlul asupra operațiunilor de asigurare a securității dacă situația va degenera. Declarația a intervenit în contextul în care manifestațiile dinaintea celor de ieri făcuseră opt victime, dintre care un american.

Protestatarii din piața Tahrir sunt hotărâți să facă o a doua revoluție în Egipt. Ei îl acuză pe președintele Mohamed Morsi de faptul că nu și-a ținut promisiunea de democratizare a țării. Nici economia nu o duce bine deloc la un an de la eliberarea de regimul dictatorial al lui Hosni Mubarak. Unii susținători ai președintelui, circa 25.000 la număr, au manifestat la rândul lor în alt cartier din Cairo. Trebuie spus însă că Frăția Musulmană nu a lansat un apel membrilor săi de a ieși în stradă. Între timp, cabinetul președintelui Morsi a ieșit la rampă cu o declarație oficială în care afirmă că este dispus să inițieze un dialog național veritabil și serios. S-ar putea să fie însă prea târziu.

Curtea Supremă crede că rasismul a murit. Ei bine, nu (The Guardian)

Judecătorii Instanței Supreme americane au gâtuit o lege care proteja alegătorii de culoare din America argumentând că aceasta nu mai corespunde realității. Verdictul este o dovadă clară a lipsei oricărei legături cu realitatea din SUA.

Cât de orb să fii să afirmi că America este țara în care albii și negrii au aceleași drepturi? E ușor să te lași păcălit de mirajul unui președinte de culoare, primul din istoria țării. Dar dincolo de acest fapt, realitatea justifică oare anularea legii de către Curtea Supremă? Nicidecum. A se citi în context statisticile care arată care este accesul la vot al comunității afroamericane în SUA. A se vedea rapoartele care arată că sărăcia acestei minorități împiedică până și gestul înscrierii pe listele electorale. A se observa că ecartul în statistica șomajului între albi și negri este același ca în anul 1963. Și că diferența între veniturile medii este aceeași ca în 1975. Nu a dispărut nicidecum imaginea care propovăduiește pericolul reprezentat de bărbații de culoare prin simpla lor existență. Segregarea, nu numai în SUA, ci la nivel mondial, are o istorie bogată. Iar istoria nu stă pe loc doar pentru că amintirea ei este una incomodă.