Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cu parapanta... prin Bucureşti!

E şapte dimineaţa. Încerc s-o scol pe fata mea, care doarme într-o poziţie neobişnuită, ceva între echer şi tsukahara, gata parcă să facă o tumbă pe plapumă. Copilul deschide un ochi, iar eu îi zic pe cel mai natural ton posibil: "Hai, că trebuie să mergem la grădi şi afară e furtună!".

Ne îmbrăcăm şi ieşim din scara blocului. Iau copilul în braţe cu o mână, iar cu cealaltă ţin umbrela deasupra capetelor noastre. Fac doi paşi, încerc s-o iau la dreapta, dar o baltă din gard în gard mă împiedică să avansez. Mă reorientez şi vreau s-o iau tot înainte pe lângă ghena de gunoi. Ocolesc o baltă rezonabilă, dar doi paşi mai încolo mă uit neputincios la un alt lac de acumulare adânc cam până pe la glezne. Aleg a treia cale (mereu a treia încercare e cea mai inspirată, aşa e şi-n basme, nu?).

Ieşim la stradă, unde ştiam eu că sunt de obicei taxiuri. De obicei, nu şi acum. "Lasă că mai sunt nişte taxiuri o staţie de autobuz mai încolo", îi zic eu fetei pe un ton liniştitor. Ea se ghemuieşte la mine în braţe, în timp ce mâna stângă deja nu mi-o mai simt, iar dreapta mea ţine cu dibăcie umbrela deasupra noastră.

Deodată, o rafală puternică de vânt îmi ridică umbrela în aer, dar eu nu-i dau drumul şi încep să dau din mână disperat când în stânga, când în dreapta, ca şi cum m-aş duela cu un duşman invizibil, folosind umbrela pe post de spadă. Fata se uită la mine nedumerită, după care începe să scâncească uşor... Îi zic: "Hai să cântăm ceva, vrei? Uite, n-am mai cântat demult Ceata lui Piţigoi". După primele două versuri, îmi dau seama că nu mai ştiam continuarea. Fata intervine: "Hai să-ţi spun eu o poezie, vrei?". "Vreau", răspund eu gâfâind, după duelul cu vântul. "Toamna...", începe copilul. "Auzi, da' una mai optimistă nu ştii?", o întreb.

Într-un final ajungem la grădi... cu autobuzul (vreo 20 de minute, în loc de cinci ca de obicei) şi apoi pe jos. Fata cu mâinile reci şi un picior ud, eu ud din cap până-n picioare. M-a plouat atât de mult, încât pe geaca mea de fâş au apărut nişte urme dubioase de spumă!

Las fata la grădiniţă şi înfrunt din nou potopul. Trebuie să ajung la serviciu. Un copac se apleacă spre mine, ca şi cum ar vrea să-mi spună ceva la ureche... Pe jos văd crengi şi umbrele rupte şi abandonate. O femeie în faţa mea se încăpăţânează să-şi ţină umbrela deschisă, deşi mai are doar două spiţe. În bătaia vântului, femeia arată ca un săritor cu parapanta. Se bâţâie când la stânga, când la dreapta, când la stânga, când la dreapta...

Eu îmi închid umbrela, de teamă să nu arăt la fel de penibil. Oricum, vântul e prea violent, aşa că-mi pun pe cap gluga de la geacă. Folosesc umbrela ca baston, dar după câţiva paşi... rămân cu mânerul în mână. Umbrela mea fidelă, care mi-a fost alături vreo zece ani şi-a dat obştescul sfârşit. O arunc la primul coş de gunoi şi mă îndrept apoi spre serviciu, cu gândul să ajung odată mai repede, ca să mă usuc. Nici când scriu aceste rânduri nu m-am uscat de tot. Mai mult de-atât, când merg, un pantof face fleoşc-fleoşc, iar scaunul de sub mine e ud şi el. Probabil o să mă usuc când va trebui să plec s-o iau pe fată de la grădi...