Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Protestele din Turcia, între exasperare, indignare şi revoltă

protestele-turcia-exasperare-indignare-revolta.jpg

Baricadă la Istanbul (Foto: Reuters/Murad Sezer)

În Turcia, unde mişcarea de contestaţie se amplifică, furia şi indignarea manifestanţilor par să fie focalizate în primul rând asupra premierului Erdogan, devenit o încarnare a autoritarismului. Piaţa Taksim de la Istanbul a devenit deja simbolul unei mobilizǎri despre care unii comentatori consideră că are mult mai multe elemente în comun cu revolta din 1968 din Franţa şi cu recenta mişcare a “indignaţilor” din Europa, decât cu primăvara arabă.

În nici un caz nu poate fi comparat premierul Erdogan, chiar aşa rupt de realitate cum este şi extrem de dispreţuitor faţǎ de manifestanţi, cu fostul preşedinte tunisian, Ben Ali sau cu fostul preşedinte egiptean, Hosni Mubarak. Turcia rămâne o democraţie, deşi imperfectǎ şi marcatǎ de problema kurdǎ, ca sǎ nu mai vorbim de tentaţia islamizǎrii statului. Iatǎ motivul pentru care actuala mişcare de contestaţie poate fi comparatǎ cu ceea ce s-a întâmplat în 1968 în Franţa, când tineretul denunţa paternalismul puterii, dar şi o formă de capitalism care ducea la o anumită dezumanizare. Si în Turcia, prin faptul că a vrut să protejeze arborii unui parc, populaţia şi-a exprimat exasperarea în faţa unei forme agresive de ultraliberalism.

De fapt, alianţa islamiştilor aşa-zis moderaţi cu lumea afaceriştilor fără scrupule a devenit insuportabilă. Insuportabilă este însă şi aroganţa premierului, care arborând numǎrul de voturi exprimate în favoarea sa, crede că totul îi este permis. Inclusiv modificarea Constituţiei, astfel încât să poată introduce un regim prezidenţial pe măsura sa şi să poată deveni preşedinte, ceea ce i-ar asigura rolul de şef suprem până în 2023. Iatǎ de ce turcii sunt în acelaşi timp dezgustaţi, indignaţi, dar şi neliniştiţi. Dezgustaţi din cauza turnurii pe care a luat-o politica unui partid care a câştigat totuşi în mod democratic, de trei ori la rând, alegerile. Tineretul turc este însă cu siguranţă dezgustat şi de turnura pe care a luat-o viaţa politică în general şi de faptul că Opoziţia democratică şi laică este fragmentată şi dezbinată.

 

Indignare faţă de violenţă şi aroganţă

 

În ultimele şase zile, manifestanţii au avut ocazia să-şi exprime şi indignarea, în primul rând împotriva violenţei excesive la care a recurs Poliţia, dar şi faţă de declaraţiile arogantului premier. Recep Tayyip Erdogan a comis de fapt câteva greşeli politice, care nu pot veni decât dintr-un început de megalomanie. El a făcut de fapt câteva declaraţii provocatoare, acuzându-i pe manifestanţi că acţionează “mână în mână cu teroriştii” şi avertizând că în orice moment poate scoate şi el în stradă “nu 20, ci 200 de mii de simpatizanţi”.

Provocator a fost şi gestul sǎu de a pleca într-un turneu magrebian (în Maroc, Algeria şi Tunisia), într-un moment când lumea manifesta pe străzi. “Când mă voi întoarce, totul va fi terminat”, a mai spus el în cursul uneia dintre escalele magrebiene, ceea ce fără îndoială a fost de natură să-i irite şi mai tare pe manifestanţi, care probabil doresc să-i demonstreze acum că “totul nu s-a terminat”.

Vorbeam de dezgust, indignare şi nelinişte. Probabil că neliniştea celor care manifestează acum în Turcia este în special legată de spectrul unei totale transformări a statului turc, prin abandonarea laicităţii şi a modelului occidental. Timp de ani de zile, s-a vorbit despre o anumită atractivitate a “modelului turc” în lumea musulmană şi de faptul că Turcia ar fi reuşit o anumită sinteză între islam şi democraţie. În realitate, însă, pentru islamiştii moderaţi, probabil că adevăratul model este cel al Republicii islamice iraniene. În virtutea acestui model de “democraţie”, cetăţenii sunt liberi să meargă la vot, numai că nu pot alege decât dintre mai mulţi candidaţi care reprezintă toţi puterea religioasă.