Agenţiile de rating îşi fac treaba, UE nu (Die Welt)

Şi o luăm de la capăt. Comisarul european pentru concurenţă Michel Barnier vrea să scoată de la naftalină planurile de exercitare a unui control strict asupra agenţiilor de rating atunci când acestea se pronunţă asupra bonităţii ţărilor aflte în plină criză. Nici artistul financiar german Wolfgang Schäuble nu se lasă mai prejos şi crede că S&P nu mai percepe realitatea, cel puţin nu aşa cum ar vrea ministrul german.

Cu siguranţă că agenţiile au comis o grămadă de erori în trecut. Dar nu înseamnă că aceste entităţi trebuie să le faciliteze guvernelor europene pachete de ajustare fiscală de miliarde de Euro după modelul american. Şi nici că liderii europeni trebuie să folosească argumente populiste în dezbaterea rezolvării crizei europene. Evident că niciunui european nu-i convine să-şi vadă ratingul de ţară coborât. Dar cauzele trebuie căutate în actele contabile, nu în rapoartele agenţiilor.

Sarkozy acuză agitatorii (Le Monde)

Aflat în vizită la Mardrid, Nicolas Sarkozy nu a vrut să se lase impresionat de retrogradarea ţării sale de către S&P. Ştie că urmează o perioadă în care va fi asaltat de jurnalişti şi le-a pregătit deja răspunsul: Moody’s a anunţat că nu va lua o decizie privind rantingul Franţei până în aprilie.

După ce a fost decorat de regele Spaniei cu un ordin nemaiprimit de un preşedinte francez din 1926 încoace, Sarkozy a trecut la atac. Opoziţia nu l-a sprijinit în niciun fel în încercările sale de a reforma ţara din temelii. În esenţă, preşedintele se referă la reforma pensiilor, dar şi la alte măsuri anunţate la mai puţin de 100 de zile de alegerile prezidenţiale din Hexagon. „Credeţi că şomerii au timp să aştepte până în campanie? Trebuie să acţionăm acum”, a spus Sarkozy la ambasada Franţei din Madrid apărând şi ideea gratuităţii liceelor franceze peste hotare pentru copiii expaţilor francezi. Niciun moment Sarkozy nu a pomenit că expaţii nu contribuie la bugetul francez. În schimb ştie bine că urmează să voteze în cele 11 circumscripţii electorale din lumea întreagă.

Europa refuză să accepte realitatea economică (The Telegraph)

Liderii din Uniunea Europeană au un talent aproape incredibil: sunt extrem de reticenţi în a rezolva problemele adevărate care au generat actuala criză.

Dacă citim titlurile din presa financiară internaţională am putea crede că europenii au intrat într-o frenezie a rezolvării crizei. Herman van Rompuy cere o strategie europeană anti-recesiune, francezii şi spaniolii încearcă să facă front comun în urma retrogradării, grecii curtează FMI pentru mai multe împrumuturi, iar britanicii se arată pregătiţi să îşi suplimenteze contribuţia la bugetul Fondului.

Dincolo de aparenţe însă, liderii europeni strâng mai multe bonusuri la companiile aeriene decât să rezolve cauzele adevărate ale crizei de competitivitate cu care se confruntă în realitate. Soluţia evidentă este să arunce cu bani în pieţe şi să omoare propriile economii prin lipsa de imaginaţie a măsurilor de austeritate. Din punct de vedere financiar, UE ar avea destule rezerve să îşi salveze membrii în dificultate. Cu toate acestea, prin faptul că implică FMI şi cere ajutor de la alte state ale lumii, UE parcă vrea să fie salvată de ea însăşi.

N-o face, Bibi! (New York Times)

Doi ambasadori: unul israelian, unul american. Primul întreabă: „Oare ce poate fi făcut pentru ca relaţiile dezastruoase dintre Netanyahu şi Obama să se îmbunătăţească?”. „Păi ar ajunge să ziceţi mulţumesc din când în când”.

Obama este furios din mai multe cauze: Netanyahu a trecut peste capul lui ducându-se cu doleanţe la un Congres dominat de republicani; Netanyahu este nerecunoscător pentru sprijinul american internaţional, în special în chestiunea veto-ului antipalestinian la ONU; Netanyahu întârzie voit unele tactici arătându-şi convingerea că Obama ar fi un preşedinte cu un singur mandat şi Netanyahu refuză să oprească procesul de colonizare în teritoriile ocupate.

Am mai putea adăuga un element de nemulţumire cu posibile consecinţe periculoase: Netanyahu este tentat să bombardeze Iranul. Calculul politic american în eventualitatea unui atac unilateral în Iran este dezastruos. Înainte de alegerile din noiembrie, Obama are nevoie de lobby-ul evreiesc şi de voturile comunităţii din Florida.

Un atac israelian unilateral – precum cel din Siria în 2007 – ar însemna pentru Ierusalim o alegere între SUA şi Iran. Netanyahu şi-a creat imaginea unui om care stă între Iran şi o bombă. Dar alegerea aceasta poate fi extrem de greşită. Dacă nu va exista o provocare grosolană din partea Teheranului, SUA nu vor lansa niciun atac înainte de noiembrie. Israelul ar putea şi el să aştepte. Pierderea ar putea fi altfel mult mai mare decât câştigul dintr-un conflict armat.