Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ce are România şi n-are Ungaria? (Wiener Zeitung)

orban-43495300.jpg

foto: realitatea.net

Partea şocantă în chestiunea turbulenţelor politice de la Bucureşti nu este lovitura de stat, aşa cum a fost catalogată de unii sau alţii, ci reacţia extrem de moderată a Uniunii Europene şi a instituţiilor sale la evenimentele de la Bucureşti.

 

Într-adevăr România este încă în plin proces de construcţie a statului de drept, iar în ultimele zile şi săptămâni vedem cum un premier chipurile socialdemocrat împreună cu un acolit chipurile liberal se străduiesc să reinstaureze în România o dictatură mai mult sau mai puţin voalată a cadrelor vechiului regim comunist. Vedem cum Guvernul caută orice posibilă soluţie, o portiţă cât de mică pentru a-l demite pe preşedintele Băsescu şi nu se dă înapoi de la nimic. Fostul şef al statului Ion Iliescu chiar cere direct Curţii Constituţionale să valideze referendumul şi UE roagă frumos toate părţile implicate să respecte legea.

În cazul Ungariei, tonurile au fost,de fapt, mult mai dure. Se pare că UE era deranjată de acţiunile unui premier cu legitimitate de peste două treimi şi care a schimbat multe, dar dpdv legal nu putea fi contestat. În schimb, maşinaţiunile poststaliniste ale unui Ponta nu deranjează atât de mult. Un regim cu suveranitate politică legitimată de un popor e incomod. Mult mai aproape de viziunea funcţionărimii de la Bruxelles este definiţia unui pucist.

UE nu mai poate ignora problema „România” (Wall Street Journal)

Nu erau progrese enorme, dar erau. România găsise stabilitatea economică şi începea să iasă încet din zona periculoasă a economiei. Dar apoi veni criza politică...

Şi problema României nu e că lipseşte o genă din genomul general care ar permite societăţii democratice să funcţioneze. Nu. Problema e existenţa unui aparat statal care nu are alt scop decât să servească unor interese de grupuri. Sau spus mai pe şleau, problema e că vechile structuri comuniste din statul român nu au fost înlăturate într-o proporţie suficient de mare. Luaţi ca exemplu numai pe proaspătul demisionar din Senatul României Dan Voiculescu şi trustul său de presă. Aceste grupuri au o influenţă enormă în tânărul stat modern România. Reţelele se întind peste partide, peste regiuni, iar strategiile de evitare a unei coliziuni frontale cu procurorii anticorupţie sunt ameliorate în mod continuu. Tabăra Ponta speră ca UE să devină şi mai preocupată de problemele din zona Euro sau cine ştie ce altceva şi să mai scape Bucureştiul din ochi măcar până când ar scăpa de Băsescu. În acelaşi timp, Bruxelles-ul nu trebuie să uite că are interese economice în România, dar şi obligaţii asumate de apărare a democraţiei şi a statului de drept.

Premierul Ponta – Plagiatorul (Neue Zurcher Zeitung)

Cazurile de plagiat în rândul politicienilor au devenit chiar la modă. Faptul că un premier în funcţie şi-a copiat lucrarea de doctorat însă e o premieră. Victor Ponta respinge acuzaţiile cu argumente ridicole.

Oare plagiatorii citesc ce plagiază? În era digitală, operaţiunea copy/paste nu mai presupune asta. Ironic e că în teza de doctorat semnată de premierul român scrie aşa: „Autorul (unei infracţiuni internaţionale) nu este protejat în ţara sa chiar dacă el ocupă o funcţie publică”. N-ar trebui oare măcar asta să-i dea de gândit lui Ponta? Sau faptul că citatele se delimitează ca atare într-o lucrare ştiinţifică de vreo 200 de ani încoace? Deci argumentul că regulile de scriere din anul 2003 nu prevedeau ghilimele sau note de subsol este penibil.

Dar ce să ne mai mire?! Mai contează efectele asupra imaginii ţării, a sistemului de învăţământ? Nu, evident că nu. Cererile de demisie de onoare din fruntea Guvernului? Nu, evident că nu. Scenariul de desfiinţare a CNSAS, DNA şi a CCR? Doamne Fereşte! Acolo s-a dovedit clar că Ponta şi-a pus semnătura pe o mapă goală, nu pe conţinut. Şi tocmai conţinutul lipseşte...

Revista presei internaţionale cu Laurenţiu Colintineanu