Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Nici cei mai mari economişti ai istoriei nu ne scot din încurcătura asta (The Telegraph)

Criza financiară pe care o traversăm este unică. Drumul către normalitate va fi lung, dureros şi, mai ales, costisitor.

 

Fiecare criză financiară are elementele sale definitorii, dar astfel de implozii se aseamănă în mod remarcabil. În toate cazurile din istorie am văzut că o perioadă de bunăstare aduce cu sine multe riscuri financiare asumate inconştient, apoi creditarea creşte nesustenabil până când ne dăm seama că ceva nu-i în regulă. Atunci când o facem însă e, de regulă, prea târziu. Şi nu există nicio soluţie miraculoasă pentru ieşirea din recesiunea cauzată de crize financiare.

Ce nu s-a mai văzut până azi e o criză financiară în care datoria publică să atingă asemenea cote paroxistice. Ar fi de înţeles dacă am fi în război total în care naţiunile să lupte pentru propria existenţă. Dar un aşa hal de îndatorare pe timp de pace nu s-a mai pomenit. Şi ce-i de făcut? Păi nicăieri nu e scrisă o soluţie rapidă sau comodă.

Metoda lui Keynes am încercat-o. Guvernele au aruncat bani în bănci şi programe de ajustare doar ca să vedem că efectul este un cerc vicios care amână povara datoriei din trecut către azi şi de azi către viitor. Metoda distructivă nu e o soluţie. Am încercat-o şi pe aceea în anii dintre războaiele mondiale şi rezultatele au fost dezastruoase. Ce vedem azi în zona Euro e un fel de metoda Hayek-lite, cu austeritate fiscală şi monetară. Dar austeritatea sufocă economiile de la periferia Europei. Dacă o ţinem tot aşa, Spania are şanse să retrăiască războiul civil din urmă cu 80 de ani.

Marx a avut şi el şansa lui. Probabil că mulţi dezamăgiţi ar vrea să mai încerce o dată, dar raţionamentul e simplu. Capitalismul (cu toate problemele lui) funcţionează, comunismul nu. Marele absent din dezbaterile pe temă este Milton Friedman, acea contradicţie în termeni a economiei mondiale: intervenţionistul adept al pieţei libere. Friedman ar fi îngrozit de datoriile acumulate, dar ar fi de acord cu reacţia băncilor centrale de relaxare a condiţiilor de creditare. Dar nici el nu are asul în mânecă pentru că planurile sale ar reprezenta, într-un final, o spirala hiper-inflaţionistă dementă.

Singura soluţie e să acceptăm că ieşirea din criză va costa mult. Cu toţii vom pierde. Dacă ne decidem să o facem voluntar şi controlat, atunci mai avem o şansă.

Madridul vrea bani fără nicio obligaţie (Die Welt)

Premierul Spaniei se luptă ca băncile sale să fie salvate din Mecanismul European de Stabilitate. Dar, în acelaşi timp, vrea ca Europa să nu se uite deloc peste umărul Guvernului său.

E un joc periculos în care Mariano Rajoy mizează ultimul dram de încredere al Europei. Vrea bani. Vrea bănci salvate cu taxe europene. Vrea titlurile sale de stat cumpărate de BCE pentru că niciun investitor nu se mai atinge de ele. Dar vrea şi ca potenţialii creditori să n-aibă nimic de spus apoi. Chiar şi aşa, pe termen lung, Spania trebuie să-şi rezolve singură problemele legate de asanarea bugetară şi de competitivitate. Mingea e la fileu, urmează mutarea lui Rajoy. Dacă nu va fi cea corectă şi dacă Europa va închide iar un ochi, atunci şi mai mulţi bani vor fi fost aruncaţi pe fereastră.

Tactica reţinută în problema Iranului (Washington Post)

Contextul o cere. SUA trebuie să înăsprească sancţiunile împotriva Iranului. Mult timp nu mai e la dispoziţie. AIEA avertizează că Iranul avansează extrem de rapid cu îmbogăţirea uraniului, iar Israelul ameninţă deschis cu războiul.

Şi cu toate acestea, SUA nu au epuizat nici pe departe întregul arsenal de sancţiuni economice şi financiare. Deocamdată, marea ameninţare la adresa Iranului este ca anumite sectoare de business să fie catalogate drept „sancţionabile”. Cu excepţia unor cazuri izolate, sancţiuni reale nu au fost aplicate până în prezent. Fiecare decizie de înăsprire a sancţiunilor din ultimii 16 ani a venit cu o serie de portiţe legislative care dau controlul discreţionar asupra aplicării sancţiunilor exclusiv preşedintelui american. Şi de ce nu se aplică? Pentru că ar însemna sancţionarea pe teritoriu american a unor companii străine care încalcă restricţiile faţă de Iran. De notat că cei mai mari violatori ai înţelegerii sunt firme din state aliate Americii. Vă daţi seama ce efort diplomatic ar presupune? Mda, numai că fără voinţă politică în acest sens, războiul devine din ce în ce mai probabil.

 
Revista presei internaţionale cu Laurenţiu Colintineanu