Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Şi Dumnezeu îi iubea pe cei 1%... (New York Times)

Republicanii americani îl acuză pe Barack Obama de faptul că încearcă să divizeze societatea americană de-a lungul faliei 99%-1% facând aluzie la sloganul utilizat de mişcarea Occupy Wall Street. Bogăţia ar fi concentrată în mâinile unei minorităţi şi ar trebui redistribuită mai echitabil. Dar atitudinea nu este conformă nici cu acel concept american al „unei naţiuni întru Dumnezeu” şi nici cu preceptele creştine.

Originile conceptului de „o naţiune întru Dumnezeu” sunt nobile. Abraham Lincoln a folosit termenul pentru prima dată în discursul de la Gettysburg pentru ca apoi să dispară preţ de câteva decenii. A revenit în secolul XX în limbajul republicanilor care îl criticau pe Roosevelt pentru noul său Deal de stânga. În acelaşi timp însă, capitaliştii americani şi-au dat seama că trebuie să se bazeze pe ajutorul unora din exteriorul clubului de dreapta pentru a recâştiga notorietatea dinaintea Marii Recesiuni. A urmat o campanie de curtare (prin finanţări generoase) a clericilor influenţi pentru că a modela opinia publică prin religie s-a dovedit a fi de secole cea mai eficientă campanie de marketing.

Aşa se face că în discursul public şi religios capitalismul a început să fie identificat cu creştinismul în sensul în care ambele sisteme sunt orientate către bunăstarea generală şi permit ascensiunea şi căderea individului pe propriile merite. Stânga a fost demonizată, bineînţeles, cu argumente iarăşi religioase. Noţiunea de stat intervenţionist a fost asemuită „chipului cioplit”, redistribuirea avuţiei cu furtul şi promisiunea echităţii sociale cu minciuna.

Anii ’50 au fost perioada de glorie a campaniei „întru Dummezeu”. Preşedintele Eisenhower a promovat religiozitatea în spaţiul public (cu economie cu tot) cu toate eforturile şi a introdus chiar primul „mic dejun de rugăciune” din istoria SUA. Nici Congresul nu este lipsit nici astăzi de termeni şi fraze procedurale inspirate din scripturi.

În final, republicanii au dreptate în argumentaţia istorică atunci când spun că statul social încalcă Cele Zece Porunci şi că redistribuirea avuţiei nu e conformă cu „naţiunea întru Dumnezeu”. Dar asta doar pentru că un alt 1% a vrut să fie aşa cu multă vreme în urmă.

La atac! (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Noul preşedinte al Parlamentului European, Martin Schulz, va depune eforturi mari pentru ca instituţia pe care o conduce să nu fie a cincea roată în angrenajul instituţional comunitar. Scopul său e legitim având în vedere că Parlamentul şi-a sporit atribuţiile în ultima vreme, dar imaginea nu.

Dacă judecăm după discursul său inaugural, Martin Schulz, nu va fi preşedinte de legislativ care să stea cuminte şi să nu deranjeze procedurile instituţionale din UE. Va juca mâini dure şi va căuta conflictul acolo şi atunci când Parlamentului îi va folosi. Şi lui la fel.

Poate că această atitudine este singura care poate rezolva dilema în care se află legislativul comunitar. Fiecare modificare de tratat i-a adus parlamentului puteri sporite. Cu toate acestea, imaginea acestei instituţii nu este deloc mai bună. Cetăţenii europeni acordă legitimitate parlamentelor naţionale şi ignoră aleşii de la Strasbourg. Aceştia sunt însă ignoraţi şi de ţările membre ale UE, fapt acuzat de Schulz în discursul său. El a afirmat că deciziile luate la Consiliile Europene nu sunt legitimate de populaţia pe care o reprezintă acei lideri prin aportul legislativului. Este o afirmaţie doar parţial adevărată. Nemţii, de exemplu, nu vor avea niciodată o problemă cu faptul că doamna Merkel dă socoteală parlamentului de la Berlin şi nu celui comunitar.

Schulz a mai spus că oamenii sunt interesaţi de locuri de muncă, nu de dezbateri instituţionale. Un mare adevăr! Ce bine ar fi dacă noul preşedinte al Parlamentului European ar adopta el însuşi acest slogan.

Politica franceză e bântuită de fantoma lui Mitterand (The Guardian)

Franţa a fost retrogradată de agenţia de rating S&P. Confruntaţi cu o criză economică deloc de neglijat, candidaţii la prezidenţialele din martie şi-au găsit, se pare, o sursă de inspiraţie comună.

Un rating de ţară este, de fapt, o noţiune tehnică. Acest terifiant AAA a fost transformat însă în Franţa într-un indicator politic de preşedintele Nicolas Sarkozy. Când tragedia s-a întâmplat, impactul economic a fost inexistent. În schimb, scandalul politic e în floare. Pe de-o parte, şeful de la Elysee refuză să vorbească despre S&P. Pe de alta, contracandidatul său socialist Francois Hollande afirmă (în lipsa unui discurs politic cu priză la public) că nu a fost retrogradată o ţară, ci un preşedinte. Dar asta nu înseamnă că Hollande a crescut în sondaje în vreun fel. Aşa că ne putem întreba dacă nu cumva francezii s-au săturat de un politician, dar, în acelaşi timp, şi dacă nu au aşteptări prea mari de la celălalt?

În plus, în campania electorală, francezilor le va fi şi mai greu să se decidă având în vedere că ambii politicieni adoptă stilul Mitterand de discurs şi comunicare. Sarkozy este obsedat de fostul şef de stat care a îngenunchiat mişcarea comunistă şi a condus ţara timp de 14 ani. Hollande îl imită de Mitterand în gesturi, mimică şi i-a adaptat şi sloganul din 1988. La 16 ani de la moartea sa, Francois Mitterand părea uitat de politica franceză. Cu doar 100 de zile înaintea alegerilor din Hexagon, fantoma lui Mitterand se întoarce însă.

Lectura viciată (Le Monde)

De când S&P a retrogradat datoria suverană a Parisului, politicienii de la putere şi-au concentrat eforturile de comunicare pe o altă agenţie: Moody’s. Mesajul conservatorilor francezi este însă viciat şi tendenţios.

Prima reacţie la anunţul de care mulţi se temeau a fost bazat pe regula majorităţii simple: S&P a furat Franţei un „A” din ratingul de ţară, dar alte două agenţii nu au făcut-o, aşa că stăm bine. Numai că aprecierea capacităţii de finanţare a datoriei suverane nu este o medie rotunjită ca la şcoală. În plus, celelalte două agenţii au anunţat că monitorizează Franţa în continuare şi că perspectiva este negativă.

Nu-i nimic! Pentru premierul francez important este angajamentul pe care guvernul şi l-a asumat în faţa poporului şi a parlamentului. Doar că din când în când ar trebui totuşi să asculte şi avertismentele conform cărora prea multă austeritate va ucide orice tentativă de revenire la creştere economică.

 
Revista presei europene cu Laurenţiu Diaconu Colintineanu şi Magda Prelipceanu