Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Francezii să-şi păstreze cumpătul (The Telegraph)

Francois Hollande, noul preşedinte al Franţei, alimentează speranţa unei noi revoluţii. Întrebarea critică este însă cum va plăti pentru ea?

Revoluţie? Cum adică revoluţie?! E de râsul lumii, nu avem armate care invadează sau eliberează, deci care-i treaba cu Hollande? E simplu: în ziua de azi revoluţia n-are nimic de-a face cu Napoleon, ci cu blamarea modelului economic anglo-saxon şi cu o contestare cât mai virulentă a monopolului german de soluţionare a problemelor. Noul preşedinte francez se crede întruparea voinţei europene, apărătorul oprimaţilor şi cavalerul care poartă pe umeri speranţele de mai bine ale Spaniei, Italiei, Irlandei şi Portugaliei ca să nu mai vorbim de Grecia. Este destinul lui Hollande, este noul destin al naţiunii franceze. Britanicii se descurcă şi fără destin, dar nu Franţa, cu precădere nu stânga franceză.

Acum Francois Hollande trebuie să şi producă ceva. De fapt, cu toţii ar trebui să sperăm că o va face pentru că nimeni nu e nebun să nu vrea creştere economică în Europa. Problema e că nimeni nu-şi dă seama cum va face acest lucru. În manieră tipic franceză, Hollande a criticat deja lideri europeni. Când colo ce să vezi?! Liderii aceştia sunt preocupaţi de un termen simplu: solvenţă. A propriilor state, dar şi a Franţei care este îndeaproape legată de cea a celorlalte ţări europene. De aceea unii dintre noi îşi fac griji cu privire la datoriile excesive.

Motivul pentru care pieţele au reacţionat nu foarte grav la alegerea lui Hollande este speranţa că va fi găsit un compromis care să nu renegocieze Pactul Fiscal, dar care să adauge elemente de creştere economică. Dar noului preşedinte nu-i va fi de ajuns pentru că vrea aplauze din sudul continentului. Miroase tare a aspiraţii naţionaliste şi a vise de fostă putere mondială. Excesele verbale ale lui Hollande („Duşmanul meu este lumea finanţelor”) nu sunt atât de dure precum cele ale lui Danton din perioada revoluţiei („Îi voi mânca creierul şi îi voi folosi craniul să mă c—în el”, spunea Danton despre un rival de-al său). Acum războiul se va da în săli de conferinţă, dar nu vă faceţi iluzii, va fi la fel de sângeros.

Merkel pregăteşte contraofensiva împotriva lui Hollande (Le Figaro)

Mai mulţi miniştri din guvernul federal german îi reproşează noului preşedinte francez că nu are mijloacele necesare pentru a susţine promisiunile electorale.

Angela Merkel nu are nicio intenţie de a ceda în faţa noului preşedinte francez. Oştenii săi – miniştri din cabinetul de la Berlin – şi-au ocupat deja poziţiile de atac şi au început tiradele în direcţia Palatului Elysee. Mulţi s-au bucurat prea devreme interpretând invitaţia făcută de Merkel lui Hollande drept un punct de cotitură în evoluţia Europei. Dar când colo, a doua zi după alegeri, cancelarul german a spus-o cât îi permite de clar limba lui Goethe: Pactul Fiscal nu este subiect de negociere. Miniştrii săi i-au amintit lui Hollande că ţara pe care o preia are totuşi nişte angajamente internaţionale din care nu se poate retrage pocnind din degete.

Singura concesie la care poate spera Hollande este suplimentarea fondurilor Băncii Europene de Investiţii. În rest, tot ce înseamnă creşterea datoriei pentru programe de cheltuieli publice nu va fi acceptat nici în ruptul capului de Berlin. „Germania nu este aici ca să finanţeze promisiuni electorale socialiste. (...) Dacă creşterea economică va fi finanţată din datorii, atunci Germania ar trebui să plătească pentru victoria socialistă franceză”, spunea recent un ministru german. Şi aşa ceva nu se va întâmpla.

Afilierea cu Hollande echivalează cu trădarea naţională (Die Welt)

Socialdemocraţii germani vor şi ei modificarea Pactului Fiscal. Cererile lor pentru un Pact de creştere ar anula actualul curs economic al Germaniei, iar ţara nu îşi poate permite să devieze de la regulile stabilite.

Francois Hollande a devenit întruparea speranţelor socialdemocraţilor germani. A învăţa de la el înseamnă a învăţa să învingi, cred unii politicieni de stânga la Berlin. Dar ce victorie poate exista atunci când se vrea bunăstare plătită cu nişte bani pe care nu-i avem? De ce toată lumea crede că austeritatea a produs şomaj când, de fapt, deceniile de politici socialiste de dinainte ne-au adus în criza actuală?

Stânga europeană actuală ştie să vorbească, la calcule stă însă extrem de prost. Nici memoria pare că nu o ajută. A existat, nu cu multă vreme în urmă, un cancelar german socialdemocrat pe numele său Gerhard Schroeder. A avut viziune şi a impus cele mai dure reforme din istoria recentă a Germaniei. Şi unde e ţara acum? Cine are cel mai scăzut nivel al şomajului din ultimele decenii?

De aşa socialdemocraţi avem nevoie, nu de unii care îşi trădează propriul popor cu discursuri naţionalist-populiste, băgând mâna adânc în buzunarele oamenilor şi impozitând tot ce prind. 

 
Revista presei internaţionale cu Laurenţiu Colintineanu