Gauck va fi un preşedinte puternic (Die Welt)

Cinci partide s-au dat peste cap pentru a-i găsi un succesor lui Christian Wulff, de parcă nu era clar deja de vreo două luni că Germania va rămâne fără preşedinte cât de curând. Coaliţia dintre conservatori şi liberali mai avea chiar puţin şi se destrăma în cursul negocierilor febrile. Cert e că la final s-au impus liberalii şi l-au propus pe Joachim Gauck, fostul şef al agenţiei de administrare a dosarelor STASI şi simbol al luptei Germaniei cu trecutul său totalitar.

Odată cu Joachim Gauck începe o nouă epocă în Republica Federală şi nu numai la castelul Bellevue (reşedinţa prezidenţială din Berlin). Este pentru prima dată când doi estgermani ocupă cele mai importante două funcţii în stat. Amândoi nu au făcut parte iniţial din rezistenţa religioasă împotriva sistemului comunist din RDG şi amândoi au făcut carieră în perioada de tranziţie după căderea Zidului Berlinului. Şi la două decenii după începutul luptei împotriva elementelor STASI, Germania primeşte, în sfârşit, un preşedinte care ştie despre ce vorbeşte într-un discurs despre libertate.
Aşa cum şi-au propus partidele germane să găsească un preşedinte nu de dreapta, nu de stânga, nu loial unui partid, dar nici apolitic, nu prea tânăr, nici prea bătrân, un nume care să unească scena politică şi societatea – nu era posibil să fie altcineva decât Joachim Gauck. Şi totuşi, Germania mai avea puţin şi îşi pierdea Guvernul din cauza aceluaşi Gauck, o tragedie în condiţiile crizei din Zona Euro. Acum că apele s-au liniştit în coaliţie, Gauck va putea juca un rol important alături de Merkel, mai ales că ştie ce înseamnă o perioadă de criză.

Eforturi fără câştig (New York Times)

Săptămâna trecută, Comisia Europeană a confirmat ceea ce toată lumea suspecta deja: economiile din Zona Euro se contractă, nici urmă de creştere. Nu este oficial o recesiune, deocamdată. Dar întrebarea este doar cât de severă va fi această recesiune.

Deşi America nu este nici pe departe ieşită din criză, PIB al ţării a depăşit totuşi pentru prima dată nivelul atins înaintea turbulenţelor din 2008. În Europa, situaţia nu e atât de îmbucurătoare, economiile sunt în picaj, iar perspectivele nu sunt deloc pozitive.

Mult mai nociv decât datele economice însă este faptul că politicienii europeni nu vor să divorţeze de doctrina economică responsabilă de acest dezastru. E drept că Grecia ar fi în aceeaşi situaţie indiferent ce decizii ar fi fost luate, lucru valabil într-o mai mică măsură şi pentru alte state europene. Dar situaţia nu ar fi trebuit să fie chiar atât de gravă. Nu dacă liderii europeni ar fi păstrat analiza serioasă în locul discursurilor moraliste sau lecţiile istoriei în locul scenariilor fanteziste.

Concluzia este evidentă: politica de austeritate a distrus economiile europene. Ori ne trezim la realitate, ori mergem somnambuli către distrugere totală.

Iranul trimite nave de război în Marea Mediterană (Le Monde)

Tensiunile cu Israelul sunt şi aşa extrem de mari în contextul nerezolvat al diferendului nuclear şi, mai ales, în contextul atentatelor asupra reprezentanţelor diplomatice israeliene din Thailanda şi India. Cu toate acestea, Iranul a decis să sporească această miză.

Este a doua oară în curs de un an când ambarcaţiuni militare iraniene traversează canalul Suez pentru a demonstra forţa regimului de la Teheran. În context, Ierusalimul a declarat că urmăreşte îndeaproape această operaţiune. Un oficial al minsiterului israelian al apărării a precizat că forţele sale vor supraveghea distanţa acestor nave faţă de coastele ţării sale.

În ultimele săptămâni, speculaţiile privind un atac israelian asupra instalaţiilor nucleare din Iran. În replică, Teheranul a anunţat că ar ataca fără ezitare statul evreu, dar şi forţele americane din Orientul Mijlociu şi că ar închide strâmtoarea Ormuz pentru a bloca transportul mondial de petrol.

Tranziţia curioasă a Siriei (The Guardian)

În războiul împotriva terorismului, America a fost fericită să trimită suspecţi în Siria. Acum Washington-ul acuză tortură şi practici inumane în aceeaşi ţară.

Cazul Maher Arar este cunoscut la nivel mondial. Sirianul cu cetăţenie canadiană a fost arestat pe aeroportul JFK din New York şi trimis în ţara sa natală pentru interogatorii ale presupusului terorist. 10 luni a fost Arar încarcerat fără acuzaţie şi fără proces într-o celulă în care a fost torturat. Deşi acesta a primit o despăgubire consistentă şi scuze oficiale din partea premierului canadian, întrebarea rămâne: de ce l-au deportat SUA pe Maher Arar într-o ţară catalogată drept „inamic” şi condusă de un „tiran”?!

În anii imediat după 9/11, SUA nu aveau nicio problemă să coopereze cu aliatul de la Damasc în ciuda avertismentelor mai multor ONG-uri. Astăzi, liderii americani condamnă cu pioşenie „crimele împotriva umanităţii” şi „tortura” din Siria. Cine zicea că americanii nu sunt ironici?
O, şi Arar? El e în continuare pe lista cu interdicţie de zbor către SUA. Unele lucruri chiar nu se schimbă niciodată, nu-i aşa?