Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Germania se pregăteşte de sosirea lui Hollande (Le Monde)

Preşedintele grupului parlamentar socialdemocrat din Bundestag, fostul ministru de externe Frank-Walter Steinmeier, sfătuia opinia publică recent să se obişnuiască la gândul că Francois Hollande va fi viitorul preşedinte al Franţei. Să fi avut declaraţia sa un efect imediat? Greu de spus, cert e că anumite semnale arată în această direcţie.

 

La ultima manifestare electorală a preşedintelui-candidat, propunerile sale de încredinţare a unui nou mandat Băncii Centrale Europene sau eventualitatea unui boicot francez al politicilor europene au suscitat extrem de puţine comentarii la nivel european. Cu toate acestea, conservatorii germani îl susţin în continuare, conform liniei oficiale a partidului doamnei cancelar, pe Nicolas Sarkozy. Andreas Schockenhoff, preşedintele comitetului parlamentar de prietenie germano-francez, e aparent liniştit şi pune declaraţiile cu tentă antieuropeană ale lui Sarkozy pe seama campaniei. Mai îngrijorat ar fi el de intenţiile lui Francois Hollande de renegociere a tratatelor europene, dar, afirmă politicianul german, legăturile dintre cele două ţări sunt atât de puternice încât cooperarea bilaterală va continua indiferent de preşedintele ales.

În altă ordine de idei, cancelarul Angela Merkel nu a dorit să-l primească pe Hollande la Berlin, dar a acceptat doi economişti din echipa sa într-o vizită la fundaţia conservatoare Konrad Adenauer pentru a primi mesajul acestora prin intermediar. În eventualitatea în care Franţa va avea un guvern socialist şi în contextul european tensionat, Franţa şi Germania vor avea mai puţin timp decât de obicei pentru a găsi un modus vivendi.

„Să moară şi capra vecinului” nu e un dicton folositor (Die Welt)

Germania doreşte ca membrii FMI să participe cu resurse proprii la mecanismele de salvare a monedei Euro. Ţări în dezvoltare precum Brazilia sau India sunt reticente, dar atitudinea aceasta s-ar putea să nu le fie deloc folositoare.

Pe de-o parte e de înţeles: cum să explici unui locuitor din Favela sau din slums-urile din jurul metropolelor indiene că acum trebuie ei să susţină statele bogate din Europa? Decenii la rând, Vestul european a tratat cu superioritate vădită ţările în dezvoltare. Dar acum că zona Euro se află într-o criză existenţială şi nu are o reţetă de ieşire din această situaţie, roata s-a întors brusc. Liderii europeni se roagă de Brazilia şi India, de fapt mai degrabă cerşesc permisiunea de a primi o părticică din succesul economic al acestora. Deci ne mirăm oare, de ce aceste state râd ţinându-se cu mâinile de burtă?!

Problema e însă că Europa încă mai are un as în mânecă şi el se cheamă „interconectarea economiei mondiale”. O adâncire a crizei din zona Euro va produce efecte la nivel mondial şi acestea vor afecta cu siguranţă şi ţările în dezvoltare. Brazilia ar trebui să-şi aducă aminte de episodul 2010 când dubiile privind bonitatea Europei şi a SUA i-au crescut cursul de schimb atât de mult încât exporturile ţării ajunseseră la jumătate din competitivitatea normală. E timpul ca statele în dezvoltare să zică odată DA la suplimentarea fondurilor de salvare a zonei Euro şi să observe avantajele dincolo sumele de bani angajate: e drept, nu e cea mai elegantă metodă, dar în sfârşit vor avea mai multe de spus la nivel internaţional, cel puţin atâta timp cât Europa depinde de banii lor.

Breivik. Moştenirea toxică (The Guardian)

În ciuda tuturor speranţelor noastre de unitate şi democraţie, atitudinea norvegienilor faţă de Islam şi imigraţie devine din ce în ce mai dură.

Reacţia societăţii imediat după atentatele comise de Anders Breivik a fost una normală. Au existat marşuri şi adunări publice de manifestare a solidarităţii cu familiile celor 77 de victime. Dar privit mai îndeaproape nu putem să nu observăm că reacţia aceasta nu diferă cu nimic de una la un dezastru natural sau accident de aceleaşi proporţii. Ce lipseşte aici e dimensiunea politică a reacţiei în societatea norvegiană.

Recent, guvernul a semnat un acord de repatriere a tinerilor etiopieni azilanţi. Vorbim de tineri care au trăit toată viaţa lor în Norvegia, care vorbesc limba şi cărora nu le poate fi reproşat niciun deficit de integrare în ţara adoptivă. Iată cum dragostea ce ar fi trebuit să fie răspunsul la ura lui Breivik nu se extinde şi asupra acestor tineri. La fel e şi în cazul kurzilor, al palestinienilor sau alţi refugiaţi. Nici tonurile antiislamice nu s-au domolit, ba dimpotrivă, s-au înăsprit în ultima vreme. Şi tocmai aceasta este problema: cele două elemente sunt o parte importantă a ideologiei lui Breivik, dar nimeni nu mai vorbeşte despre ea. Toată lumea se concentrează pe detaliile atacurilor, pe greşelile guvernului, dar uită în acelaşi timp de promisiunile făcute imediat după atacuri. „Mai multă democraţie, mai multă deschidere”. Când colo, acum se întâmplă fix pe dos. Oare copiii noştri ce vor citi despre aceste atacuri peste 15 ani în cărţi: că a fost gestul unui nebun sau rezultatul unei politici consecvente? Răspunsul la această întrebare ne va modela viitorul.

Anders Breivik nu e nebun (The Telegraph)

Crimele sale îngrozitoare nu trebuie să-i permită atentatorului norvegian să scape de responsabilitatea morală a actului de a ucide 77 de persoane.

O sală de judecată este locul predilect pentru o confruntare între medici şi avocaţi. Primii zic că suntem aşa cum suntem construiţi, ultimii susţin că faptele vorbesc despre noi mai mult decât predispoziţia. Cu alte cuvinte, medicii anulează la tribunal – în caz că susţin o apărare pe motive de sănătate mintală – însuşi conceptul de liber arbitru.

Breivik este un element antisocial, dar asta nu e deloc o boală. E o alegere conştientă prin care Breivik a decis să nu se supună niciunei reguli ce guvernează societatea. În plus, dezbaterea aceasta trebuie să facă diferenţa între nebunia ca termen filosofic şi lipsa discernământului, adică nebunia în sens juridic. Breivik este, în mod evident, un personaj aberant. Dar acţiunile sale au fost planificate cu minuţiozitate, el a acţionat cu grijă, cu determinare, cu o doză de „nebunie” dacă vreţi, dar urmărea un scop cât se poate de bine definit, iar discernământul nu l-a părăsit nicio clipă. 

 
Revista presei internaţionale cu Laurenţiu Colintineanu