Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Libertatea de expresie e valabilă şi pentru propagandă (Die Welt)

muslim-innocence.jpg

Muslim Innocence (Foto: Captura Youtube)

Un film despre profetul Mahomed a provocat reacţii violente în Orientul Mijlociu. Acum, un partid extremist din Germania vrea să îl proiecteze în public. O idee proastă – dar legitimă.

 

Mii de persoane au manifestat, pe alocuri violent, împotriva filmului satiric la adresa profetului Mahomed. În urma furiei dezlănţuite şi-au pierdut viaţa ambasadorul american din Libia, alţi trei diplomaţi ai SUA şi mai mulţi demonstranţi. Deci e o idee bună ca partidul „Pro Germania” să proiecteze filmul într-un cinematograf berlinez? Evident că nu. Dar e acţiunea totuşi legitimă? Evident că da.

E clar că filmul „Muslim Innocence” nu a fost făcut să înveţe publicul ceva despre religia islamică. E o peliculă proastă cu un singur scop: să provoace întocmai aceste reacţii violente în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, libertatea de expresie artistică e valabilă şi în cazul kitsch-urilor şi în cazul propagandei. Orice altceva ar însemna fie cenzură statală fie cenzură autoimpusă.

Pe de altă parte, contemporanii mai iluminaţi s-ar putea întreba de ce atâta agitaţie? Autorii filmului nu au omorât pe nimeni, ci doar au deranjat o minoritate radicală. Dar în lumea vestică astfel de acţiuni sunt deja obişnuinţă. Să ne amintim de satira la adresa lui Hristos „The Life of Brian” a lui Monty Python. În 1979, filmul era prezentat la New York, în SUA, o ţară unde libertatea de religie este prevăzută în Primul Amendament al Constituţiei. Probabil că de aceea ziua de 9/11 i-a surprins pe oficialii americani în termeni de reacţii la un film prost.

Ciocnirile din Orientul Mijlociu arată clivajul dintre lumile Occidentală şi Musulmană (The Telegraph)

Cine vrea să înţeleagă coliziunea celor două lumi – care reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa armoniei mondiale – ar trebui să pună mâna pe transcrierile unei convorbiri telefonice la ceas de noapte dintre Barack Obama şi preşedintele egiptean Mohamed Morsi.

La suprafaţă, cei doi nici nu aveau prea multe de vorbit. Egiptul este o ţară aliată a SUA, care primeşte 1,5 miliarde de dolari anual de la Washington şi care a promis în repetate rânduri că îşi va respecta angajamentele internaţionale. Şeful de la Casa Albă avea o cerere simplă: Morsi să calmeze spiritele şi să garanteze siguranţa diplomaţilor americani de la Cairo. De fapt, cei doi preşedinţi au reuşit să cadă de acord asupra unui singur fapt: că amândoi sunt împotriva violenţei. Morsi a profitat de ocazie să protesteze direct la Casa Albă împotriva filmului „Muslim Innocence”.

Problema este, de fapt, o lipsă de înţelegere din partea ambelor părţi. Occidentul are obiceiul să reducă musulmanii la o serie de stereotipuri simpliste. De partea cealaltă lipseşte cu desăvârşire orice înţelegere a conceptului de societate liberă. A mai fost aşa şi în cazul lui Salman Rushdie. Să ne amintim că libertatea de expresie include şi libertatea de a jigni. Şi că Sir Salman a petrecut un deceniu ascuns de furia oponenţilor cărţii sale. Cenzura globală nu e o variantă. Cândva, lumea musulmană va trebui să priceapă asta.

Soluţiile lui DSK la criza datoriilor (Le Figaro)

În ciuda ieşirii sale cu pantalonii în vine din scena politică şi economică internaţională, Dominique Strauss-Kahn continuă să reflecteze la ieşirea din criza Euro. La Yalta European Strategy Forum, fostul şef al FMI a prezentat o idee alternativă la obligaţiunile europene.

DSK propune ca ţările care au randamente mici la titlurile lor de stat să achite o diferenţă acelor state din zona Euro care plătesc dobânzi foarte mari. El îşi imaginează cum cele 17 ţări ale zonei Euro se întâlnesc la fiecare 15 zile şi negociază această diferenţă care ar ajuta statele în dificultate să respire sub povara pieţelor financiare.

Avantajul sistemului DSK ar fi că zona Euro ar evita mutualizarea datoriilor. Minusurile la bugetul de stat ar rămâne responsabilitatea fiecărei ţări. Dar efectele pozitive ar fi aceleaşi ca în cazul eurobondurilor, aşa că un cost suplimentar de stabilizare a uniunii monetare ar trebui să intereseze chiar şi pe scepticii germani.