O nouă Europă trebuie construită pe ruinele celei vechi (The Guardian)

Uniunea Europeană are un viitor. El se cheamă „Reviziurea Constituţiei Europene”. Drama datoriilor nu ar putea avea un deznodământ mai greşit decât impunerea „disciplinei germane”.

Vedem cum politicul a fost pus la zid de economie, dar politicienii s-au cam săturat şi lovesc în forţă înapoi. Unii spun că admiterea Greciei în zona Euro a fost un mare păcat. Ei bine nu, a fost de-a dreptul o crimă. De aceea să nu ne mai lamentăm că Germania a ezitat să salveze statele în criză. Situaţia e următoarea: Un vis de 50 de ani s-a terminat abrupt. Aşa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, trebuie să reclădim Europa şi ar trebui să ne obişnuim cu acest gând.

Ironia cea mai mare este însă aceea că Europa ar trebui să evite acum exact ceea ce a evitat în anii 1950: supremaţia Germaniei. Pentru că cine visează la o uniune fiscală pe model german e nebun să nu creadă că ea va fi, de fapt, o uniune politică dictată de Germania. Ne întoarcem la vechea Europă unde totul era dictat de cineva?

E păcat că Uniunea Europeană a ales să îşi adâncească integrarea pe baza unei valute comune. Acest instrument aparent inocent este o armă de distrugere economică în masă. Acum, liderii francez, britanic şi german au dreptate: e nevoie de o nouă Constituţie, dar de una flexibilă şi pluralistă. Nu se poate ca Bundestagul să decidă orele de deschidere a restaurantelor italiene sau taxele şcolare la Londra.

Europa şi-a găsit mereu forţa în diversitate. De fiecare dată când o putere a vrut să impună „uniunea”, rezultatul a fost dezastruos şi a primat nevoia reinstaurării statelor suverane. Uniunea Europeană nu mai trebuie privită ca o construcţie ideologică în care membrii săi primesc o provocare cu titlu de „ofensă la adresa infailibilităţii”.

Le Monde: După Grecia şi Italia vine rândul cui?

Summiturile de criză şi reuniunea G20 – cu tot cu declaraţiile adiacente – nu au schimbat nimic. Criza datoriilor a căpătat în ultima săptămână o dimensiune în plus şi s-a transformat în crize politice interne. A demisionat premierul elen Giorgos Papandreou, va pleca cel italian Silvio Berlusconi, iar restul de executive comunitare au o problemă în plus. Cei doi lideri au cedat, în final, în faţa presiunii pieţelor.

În toată Europa, radiografia situaţiei este cât se paote de interesantă:

• Irlandezii au fost primii care şi-au exprimat nemulţumirea la urne după ce la finele lui 2010 Dublinul a cerut asistenţă din partea UE şi a FMI pentru a ţine în frâu finanţele dezastruoase ale ţării.
• Portugalia a introdus un draconic program de austeritate odată cu alegerea unui nou premier şi cu primirea a 78 de miliarde Euro asistenţă de urgenţă.
• În Grecia vedem o implozie a scenei politice interne. Premierul socialist Giorgos Papandreou a demisionat în contextul nemulţumirii populaţiei, a pieţelor şi a liderilor europeni. Noul premier trebuie să îşi ia în scris angajamentul că va respecta planul de salvare.
• În Italia am văzut ultima înfrângere a Cavalerului. Confruntat cu un randament de peste 7% la titlurile de stat italiene, Silvio Berlusconi şi-a atins limitele capacităţii de supravieţuire politică.
• Spania va organiza alegeri anticipate pe 20 noiembrie. Va fi, cel mai probabil, finalul guvernului Zapatero.
• În Europa de Est asistăm la sfârşitul visului european. Slovacia aproape a refuzat extinderea Fondului de Urgenţă, Slovenia are probleme electorale şi în toate statele, entuziasmul aderării la UE este la cote istorice negative.
• Franţa se pregăteşte de alegeri prezidenţiale furtunoase în contextul măsurilor de austeritate bugetară impuse de Nicolas Sarkozy.
• În Germania, cancelarul Angela Merkel a suferit cu partidul său o serie nemaiîntâlnită de 7 înfrângeri electorale regionale în ultimul an şi jumătate.
• Iar Marea Britanie este un stat în afara zonei Euro, dar nu în afara turbulenţelor economice. În plus, coaliţia de dreapta a premierului Cameron se clatină din ce în ce mai tare.

Frankfurter Allgemeine Zeitung: Luptătorul cu falimentul

Grecia va ieşi din mizerie doar dacă forţele politice reprezentative ale ţării vor reuşi să coopereze pentru evitarea incapacităţii de plată. Premisele numirii unui nou premier nici că puteau fi mai proaste. Anul viitor, gradul de îndatorare al Greciei va atinge – comform Comisiei Europene – 200% din PIB. Aşa că să nu ne mire că potenţialii permieri noi nu au dat buzna la Atena. Spune multe despre calitatea de om de stat a lui Lucas Papademos faptul că a acceptat acest job. Ce provocare herculiană îl aşteaptă!...

Partidele l-ar fi folosit pe Papademos mai degrabă ca pe o păpuşică Barbie – frumoasă de arătat partenerilor europeni doar ca să-i mai potoloească un pic. Partidul de opoziţie sub conducerea lui Antonis Samaras nu a dovedit până acum nici o vagă urmă de responsabilitate politică, a avut o atitudine destructivă şi a alimentat mitul că Occidentul ar leza onoarea poporului elen. Să ne amintim totuşi că Grecia a falsificat rapoarte ca să adere la Euro şi nu invers...

De aceea, guvernul tehnocratului Papademos are o şansă să scoată ţara din mizerie doar daca va fi unul cu adevărat de uniune naţională. Partidele elene trebuie să se trezească la realitate şi să lase la o parte jocurile meschine.

New York Times: Poate Italia să-l uite pe Berlusconi?

Şi-a anunţat demisia, vor fi alegeri anticipate. Dar chiar dacă guvernul nu va mai fi condus de el, Silvio Berlusconi va avea în continuare o influenţă puternică asupra Italiei. Criza internă din Italia este în mare parte povestea tristă a unei clase politice care a uitat că a reprezenta într-o democraţie înseamnă să ai în vedere interesul general, nu pe cel al unui singur om.

Cert e că s-ar putea să vedem în continuare opera Berlusconi pusă în practică. Se va retrage el din fruntea guvernului, dar în culise ar putea să aranjeze un post de premier pentru apropiatul său Angelino Alfano. E un fel de Dimitri Medvedev pentru Vladimir Putin. Este o posibilitate foarte realistă dacă ne gândim la sistemul pe care Berlusconi l-a clădit pe relaţii, bani şi servislism – un sistem care aduce mai degrabă a curte feudală decât a administraţie statală modernă. Oamenii cu principii sunt consideraţi un pericol, iar Berlusconi a avut grijă să-i catalogheze deja drept trădători.

Italia are o şansă reală de schimbare, dar ea e mică şi efortul va fi considerabil. Berlusconi e out, next trebuie să fie sistemul său. Italia are nevoie nu doar de reforme economice, ci mai ales de o reformă morală.