Occupy Wall Street împlineşte o lună (Le Monde)

Inspirată iniţial de Primăvara Arabă, mişcarea continuă să îşi sporească baza de susţinători şi să strângă donaţii impresionante. Până în prezent, comunitatea internaţională a sprijinit protestatarii cu 275 de mii de dolari. Şi asta în ciuda faptului că nu există niciun lider şi niciun program al acestei manifestări. "Noi suntem cei 99% şi tot ce dorim este să fim auziţi", spune cercul de organizatori, care are ca ţel principal distanţa de orice partid politic.

The Guardian: Protestele au ocupat nu numai străzi, ci mai ales idei

Credeţi că mişcarea Occupy Wall Street nu a avut niciun efect? Uitaţi-vă mai atent la editorialul de luni din Financial Times şi citiţi: "Numai un nebun ar putea ignora un protest al oamenilor simpli din întreaga lume, care exprimă furie şi frustrare. Apelul pentru o redistribuire mai echitabilă a bogăţiei este cât se poate de legitim". Pentru că inegalitatea şi clivajele între clase sunt dezastruoase nu numai din punct de vedere social, ci şi economic. Avem 1% din populaţie care a cauzat o criză mondială, iar 99% care au sărit în ajutor. Acum, 99% se uită cum 1% îşi toarnă în continuare bonusuri în buzunare, în timp ce restul plăteşte preţul crizei, cu lipsa unui loc de muncă.

Protestul este deci cât se poate de simplu şi de visceral. În SUA, manifestaţiile cresc în amploare. În Europa, ele sunt abia la început. Deosebirile între societăţile de dincolo şi dincoace de ocean sunt mari. La noi, pe bătrânul continent, e greu sa strângi oamenii în stradă. Dar din democraţia anevoioasă s-au născut întotdeauna propunerile cele mai bune.

"Refuzăm să plătim pentru bănci. Cerem ca democraţia să ne reprezinte pe noi, nu corporaţii. Resursele trebuie alocate pentru oameni şi planetă, nu pentru buzunarele unora puţini", s-a auzit de exemplu la Londra, în faţa catedralei St. Paul. Sunt aceste cuvinte un plan B viabil? Încă nu, dar altceva nici nu prea avem.

Washington Post: Occupy Wall Street şi limitele democraţiei

Mişcarea de protest s-a extins în lumea întreagă şi inevitabil a căpătat conotaţii naţionale, în funcţie de problemele care le sunt oamenilor aproape. Cât de eterogene ar părea aceste versiuni adaptate la specificul local, bineînţeles că au puncte comune, în special cu mişcarea antiglobalizare care le-a precedat. Şi cu pretenţia de a fi o manifestare a adevăratei democraţii. Doar că nu este aşa. Refuzul categoric de a interacţiona cu instituţii publice face din aceste mişcări doar o expresie a libertăţii de exprimare şi nimic mai mult. Din păcate, democraţia este mult mai plictisitoare. Ea necesită instituţii, partide, reguli, legi şi o sumedenie de alte activităţi cronofage, nici pe departe atât de distractive precum instalarea unui cort într-un parc.

Cu toate acestea, faptul că mişcarea nu poate produce propuneri concrete este o realitate corectă. Prin definiţie, problemele atacate de protestatari depăşesc sfera liderilor locali şi naţionali. Aşadar, criza este, de fapt, una mult mai adâncă şi fără soluţie evidentă: globalizarea ameninţă să submineze democraţiile occidentale.

Democraţia funcţionează numai într-un cadru naţional. O comunitate globală-şi una care cere schimbări profunde-nu poate funcţiona după aceleaşi reguli. Manifestanţii din întreaga lume aclamă necesitatea unui proces. Dar acel proces există deja. El se cheamă sistemul politic naţional. Şi dacă nu au grijă, atunci îl vor slăbi şi mai mult.

Die Welt: UE trebuie să poată impune reforme

Ajutorul financiar acordat statelor din zona euro, aflate în plină criză a datoriilor trebuie să fie legat nu numai de obligaţia ordinii fiscale şi financiare, ci mai ales de reforme economice profunde. În acest sens, Uniunea Europeană trebuie să aibă instrumentele de coerciţie necesare.

Beneficiile strânselor legături create de piaţa europeană şi globalizată au fost evidente mulţi ani la rând. La fel de evidente au devenit însă şi problemele generate de interdependenţa economică şi comercială. De aceea, setul de reguli impus pentru statele comunitare este bun. Ceea ce lipseşte aproape cu desăvârşire este setul de mecanisme pentru a forţa respectarea acestor reguli. Nu mai putem continua caruselul în care unele state au performanţe economice bune şi sunt nevoite la un moment dat să sară în ajutorul altor state, care nu au acordat atenţia cuvenită fundamentelor economice. Devine aşadar evident că evaluarea unor măsuri de ajustare nu poate reveni tot celor care le-au decis. UE trebuie să fie întărită instituţional şi să joace un rol mai activ în procese de prevenire şi control al derapajelor. Solidaritatea europeană nu are voie să devină o dezlegare la management prost.