Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ore cruciale la Abidjan (La Croix)

„Ultimele ore ale lui Laurent Gbagbo” (Le Parisien/Aujourd’hui en France). „Gbagbo se agaţă de Putere până la capăt” (Le Figaro). „Noua diplomaţie intervenţionistă a lui Sarkozy şi Juppé” (Liberation). „Diplomaţie a canonierelor” (L’Humanite). 

Situaţia din Coasta de Fildeş şi intervenţia armatei franceze se află pe prima pagină a ziarelor franceze şi europene.

O intervenţie care va duce la căderea rapidă a lui Gbagbo. „Ore cruciale la Abidjan”, consideră La Croix pe prima pagină.

Ultimele ore ale lui Laurent Gbagbo”, scrie şi Le Parisien/Aujourd’hui en France, ziarul francez cu cel mai mare tiraj.

Dar, „Gbagbo se agaţă de Putere până la capăt”, este de părere Le Figaro.

Pentru Liberation avem de-a face cu „un Gbagbo care merge până în pânzele albe” pentru că, deşi este încercuit la Abidjan, el îşi negociază plecarea.

Situaţia din Coasta de Fildeş determină polemici în Franţa, este un alt unghi propus de presa franceză şi europeană.

Liberation, mai ales, analizează: „Noua diplomaţie intervenţionistă a lui Sarkozy şi Juppé”. O strategie care, consideră ziarul cu simpatii de stânga, merită mai mult decât o discuţie pe culoarele Adunării naţionale franceze. „Operaţiunile franceze în Libia şi în Coasta de Fildeş au creat un precedent care poate fi instrumentalizat atunci când un popor încearcă să se debaraseze de un dictator. Iată de ce este bine ca preşedintele Sarkozy să explice clar baza noii sale doctrine şi să îi indice limitele, pentru a răspunde celor care îl acuză că încearcă să îşi mărească popularitatea pe teren extern”.

Ziarul comuniştilor francezi, L’Humanite îl acuză atât de preşedintele Sarkozy cât şi pe ministrul său de externe, Alain Juppé, că au reînviat vechea „diplomaţie a canonierelor”, expresia folosită în secolul al XIX-lea. „După Tripoli, Abidjanul este în vizorul armatei franceze care îşi vede astfel deturnată misiunea, de apărare a teritoriului naţional, pentru a pleca în cruciadă pe continentul african”, conchide cotidianul comunist.

Jurnalul satiric Le Canard Enchaîné arată cum forţele franceze au ajutat tabăra preşedintelui ales, Alassane Ouattara, să cucerească sudul ţării şi felicită „organizarea exemplară a acţiunii militare franceze. Franţa nu numai că a dat sfaturi tactice taberei pro-Ouattara dar şi muniţii şi arme. Dispozitivul francez Licorne a fost întărit de aşa-numiţii Rambo ai serviciului francez de informaţii externe, DGSE, şi ai forţelor speciale”. Iată de ce cuvântul compus «Françafrique» revine în atenţia editorialiştilor (Francafrique desemnează ansamblul relaţiilor personale şi mecanismele politice, economice şi militare care leagă Franţa de fostele colonii africane dar şi în alte ţări ne-francofone precum Angola). „Intervenind în Libia şi în Coasta de Fildeş, Franţa abandonează promisiunea de a nu mai fi jandarmul Africii”.

Ziarele euro-franceze se interesează şi de Libia.

Puntea cu Gaddafi este complet tăiată”, notează italianul Il Riformista. În timp ce emisarul colonelului caută o soluţie diplomatică, Italia abandonează tentaţia de a juca vreun rol în procesul de mediere. „Roma recunoaşte Consiliul Naţional de Tranziţie de la Benghazi, ca singur reprezentant legitim al poporului libian”, a anunţat ieri ministrul de externe, Franco Frattini, gest pe care numai Franţa l-a făcut în Europa. Iar ministrul de externe nu exclude înarmarea insurgenţilor. Roma renunţă la ipoteza unei soluţii negociate prezentată la Atena şi la Ankara de Abdelati Obeidi, vice-ministru de externe, loial lui Gaddafi.

New York Times confirmă negocierile în curs şi tentativa fiului lui Gaddafi, Saif el-Islam de a conduce o tranziţie către o democraţie constituţională dar nu este încă clar dacă toată familia Gaddafi este de acord. Cotidianul new-yorkez nu exclude că acest lucru este semnul unui duel dintre fiii reformişti ai lui Gaddafi (Saif el Islam şi Saad) şi cei conservatori (Khamis şi Mutuassim). Dar moştenitorul Saif şi-a ruinat credibilitatea de reformist în momentul în care a devenit vârful de lance al represiunii. Potrivit ministrul de externe, Frattini, „plecarea lui Gaddafi este o condiţie sine qua non. Executivul italian dă impresia că blocajul actual pe teren militar cere nu o soluţie diplomatică ci o escaladă politico-militara de natură să determine implozia regimului. Italia mizează deci pe continuarea războiului civil, chiar dacă planurile militare nu sunt bine definite. (…) Dar anunţul recunoaşterii Consiliului Naţional Provizoriu de la Benghazi coincide cu anunţul unor tratative între gigantul petrolier ENI şi Opoziţia libiană, o disociere clară a Italiei faţă de linia neutră a Germaniei cu scopul de a-şi salva interesele economice din Libia”.

 
Revista Presei Europene cu Ştefan Popescu şi Magda Prelipceanu