Pericol deasupra primăverii arabe (La Tribune)

Presa scrie pe larg despre atentatul sângeros de la Marrakech, din Maroc.

„Atentat sângeros în inima Marrakech-ului”, scrie Le Figaro.

„Marrakech, piaţa terorii”, citim în Libération, amintind că „ieri, 28 aprilie, un atentat produs în plin centru al oraşului marocan a făcut 15 morţi din care 6 francezi”.

Cu acest atentat, La Tribune vede un „pericol deasupra primăverii arabe, temându-se de o destabilizare a regimului lui Mahomed al VI-lea, care încearcă să facă reforme”.

Pe primele pagini ale cotidienelor franceze sunt publicate imagini de la faţa locului, imagini difuzate deja de televiziuni: distrugerile de la cafeneaua Argana, sângele de pe terasă, corpurile victimelor acoperite de pături.

Le Figaro menţionează că „Marocul este a două destinaţie turistică pentru francezi, după Tunisia”. Le Figaro aminteşte şi temerile exprimate de unul din cei mai mari partizani ai reformelor promovate de regele Mohamed al VI-lea, Karim Boukhari, directorul redacţiei săptămânalului Tel Quel: „este cel mai grav eveniment care ne putea lovi. Această catastrofă va fi exploatată de conservatori şi de partizanii represiunii fără măsură care sunt numeroşi în ţară noastră”.

Libération aminteşte că „pentru prima dată, regele Mohamed al VI-lea a eliberat pe 14 aprilie 96 de deţinuţi politici, printre care şi membri ai jihadului salafit, responsabili de  atentatele din 2003, în cadrul eforturilor sale de a calma veleităţile revoluţionare. Sunt şanse ca această graţiere să fie ultima”.

Libération, publică şi editorialul pe această temă, considerând că „atentatul de la Marrakech i-a vizat atât pe turişti cât şi primăvara arabă”. Dacă nu va putea inversa cursul istoriei, să sperăm că nu va oferi aparatului poliţienesc pretextul pentru a reprima manifestaţiile pentru democraţie.

Această temă, a fragilităţii primăverii arabe, este dezvoltată şi de cotidianul economic, La Tribune, care vede în „atentatul de la Marrakech, un risc foarte mare pentru stabilitatea ţării. Turcia şi Israelul pot fi vizate de asemenea atentate”.

Nunta de la Londra interesează de asemenea presa europeană. Ziarele propun diverse unghiuri de analiză.

Potrivit cotidianului gratuit Metro, care publică un titlu în engleză pe prima pagină – „The Mariage – un cuplu modern poate schimba imaginea monarhiei britanice”.

Financial Times surprinde „circul presei atras de nunta britanică”, în timp ce The Telegraph notează: „modul în care familia regală a îmbrăţişat era digitală”.

La Tribune vede evenimentul, ca orice cotidian economic, prin prisma banilor: „Bunele venituri ale capetelor încoronate”, începând cu familia Windsor, cea care va pune mâna la buzunar pentru a-I căsători pe prinţul Williams şi pe Catherine Middleton, dar care câştigă zeci de milioane de lire sterline în fiecare an. în euro, cifra e mult mai mare.

Ziarele europene continuă să scrie despre relaţiile franco-italiene.

Corriere della Sera, o face într-un editorial intitulat „oglinda franceză”, şi în care face o comparaţie între Nicolas Sarkozy şi Silvio Berlusconi. „Berlusconi şi Sarkozy se aseamănă. Amândoi suferă de acelaşi narcisism. Pentru amândoi, politica este o scenă unde nu este loc decât pentru o singură persoană. Confundând sfera publică şi sfera privată, interesul personal şi binele comun, amândoi sunt convinşi că defectele le sunt calităţi. Atunci sunt făcuţi oare să se înţeleagă ? Nu. Doi lideri nu pot găsi puncte de acord solide decât dacă sunt legaţi de o viziune sau de o ideologie comună (De Gasperi-Schuman, Craxi-Mitterand). Când au acelaşi caracter şi interese diferite, asemănarea poate crea mai mult neînţelegeri decât antante. Dacă Berlusconi şi Sarkozy au putut să se înţeleagă la ultima lor întâlnire, a fost pentru că o confruntare persistenta ar fi dăunat ambelor ţări. Italia nu este o colonie franceză şi Franţa, chiar dacă ar dori, nu ar putea coloniza Peninsulă. Industriile sale fac în Italia ceea ce industriile italiene ar face cu bucurie (şi adesea o fac) peste Alpi. Cu o diferenţă fundamentală: când italienii acţionează în Franţa, mai ales pe plan economic, au de-a face cu societăţi şi instituţii care urmează politica unui guvern în general unit şi solid; când francezii acţionează în Italia, au ocazia adesea să profite de pe urma neînţelegerilor dintre italieni. Recentele succese franceze de aici au fost datorate incapacităţii concurenţilor francezi să se pună de acord. În Italia, unii preferă victoria unui străin decât succesul unui concurent italian (…). Este cazul atunci când un guvern este incapabil să facă front comun, când industriaşii prefera să se certe între ei decât să coopereze, când opoziţia prefera să răstoarne guvernul decât să îl ajute să câştige un meci pentru ţară. A face reproşuri Franţei în asemenea cazuri nu trebuie să fie un alibi pentru a ignora responsabilităţile proprii şi de a nu trage învăţăminte pentru viitor”.

Să notăm şi alte subiecte din presă franceza şi europeană.

La Croix, jurnalul catolicilor francezi, scrie despre cursa pentru Palatul Elisée şi face un „portret-robot al candidatului cel mai bun”, făcând şi o „listă a calităţilor indispensabile pentru a putea câştiga alegerile de la începutul lui 2012”.

Il Sole 24 Ore ne informează că intră în vigoare „noile reguli ale Uniunii Europene pentru lichide în bagajele de mână în avion”.

Cotidianul Vaticanului, L’Osservatore Romano, dar şi cotidianul francez Le Figaro propun pentru acest weekend suplimente dedicate „beatificării fostului Papă Ioan Paul al II-lea”.