Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Şantajul (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Grecia îşi şantajează creditorii cu propriul faliment. Cu alte cuvinte, situaţia devine extrem de serioasă pentru Europa. Troica trebuie să reuşească – într-un final fericit – să forţeze reforme structurale profunde la Atena. În lipsa acestora, noi credite nu mai au niciun sens.

Deocamdată, Germania – principalul arhitect al pachetelor de salvare a Greciei de la faliment – se concentrează pe alte probleme. Dar odată ce misiunea experţilor Comisiei Europene, ai Fondului Monetar Internaţional şi ai Băncii Centrale Europene se va deplasa din nou la Atena, problema falimentului necontrolat al Greciei (anunţat de premierul elen cu titlu de probabilitate în martie) va reveni în actualitate. Şi atunci va începe din nou Europa să tremure. Pentru că un faliment al Greciei ar produce costuri semnificative pentru sectorul financiar, ar putea provoca falimente în lanţ şi ar detabiliza pieţele financiare şi mai mult decât sunt ele destabilizate în prezent.

Acest scenariu a fost servit în diferite feluri de mai multe ori anul trecut şi îmbracă deja straie opulente de şantaj. Grecia vrea să forţeze creditorii europeni să renunţe la mai mult de jumătate din creanţele pe care le deţin la Atena. Şi schema funcţionează dintr-un singur motiv: pierderile în caz de faliment elen ar fi mai mari decât pierderile voluntare.

Grecii ştiu, de altfel, că ameninţările cu blocarea următoarei tranşe de finanţare sunt vorbe-n vânt. În consecinţă îşi permit să amâne reformele atât de necesare pentru propria ţară, nu neapărat pentru Europa care trebuie să se decidă cât mai permite şantajul cu falimentul. A declara tabu subiectul excluderii Greciei din zona Euro nu este în niciun caz o atitudine benefică.

The Guardian: Până şi David Cameron ştie că economia are nevoie de moralitate

Conservatorii britanici au o nouă jucărie politică pe care au găsit-o pe raftul dispreţului faţă de plăţile ruşinos de mari ale corporatiştilor. Pe termen lung însă, această schimbare de atitudine s-ar putea dovedi benefică pentru laburişti.

Premierul britanic are succes la început de an 2012. Se foloseşte de subiectul corectitudinii în materie de remuneraţie a muncii şi arată – voluntar sau nu – cât de influenţabil este climatul politic în vremuri de criză.

Problema trebuie explicată: câtă vreme concernele britanice listate la bursă făceau profituri enorme, nimeni nu se gândea la primele pentru manageri. În contextul pierderilor masive însă, acest sistem pare greşit. În consecinţă, David Cameron anunţă nevoia reformării salarizării corporatiste în Marea Britanie şi a asigurării unei remuneraţii care să aibă legătură cu abilităţile personalului, nu cu cifra de afaceri a companiei.

Ideea nu aparţine de fel dreptei britanice, ci unui think tank laburist care a eşuat în tentativa de a-l convinge pe Gordon Brown să facă ceva în acest sens. Nu-i nimic, niciodată nu e prea târziu. Iar pentru stânga londoneză, adoptarea unei idei necompatibile ideologic cu partidele la putere este o veste bună. Conservatorii nu vor avea o viaţă mai uşoară, ba dimpotrivă. Vor fi prinşi între opinia publică şi marii lobby-işti.

New York Times: Dinastia a la Coreea de Nord

Ziua de naştere a noului lider suprem şi iubit la maxim a fost sărbătorită duminică la Phenian cu fastul inerent dictaturii. Faptul că tânărul răsfăţat îl copiază până în cele mai mici detalii pe eternul preşedinte nordcoreean Kim Ir-sen e menit să arate lumii întregi că această dinastie ar fi de cea mai pură factură divină.

Din păcate Occidentul continuă să ignore aspectele ce ţin de ideologia nordcoreeană. Presa internaţională vede Phenianul drept capitala unei dictaturi comuniste şi pierde din vedere trăsătura principală a dominaţiei unei singure familii la cârma statului. După standardele comuniste, populaţia ar fi trebuit să judece performanţele economice şi succesiunea în fruntea regimului în cei mai duri termeni. Dar realitatea este cu totul alta. După criteriile ultranaţionaliste, care sunt mult mai prezente în gândirea populaţiei nordcoreene, defunctul lider iubit a avut performanţe foarte bune.

Acesta este registrul în care Occidentul trebuie să analizeze succesiunea la putere din Coreea de Nord. Aparatul statal se va strădui să demonstreze pe plan intern că este continuatorul legitim al agendei iniţiate de bunicul lui Kim Jong-un. În plan declarativ, atitudinea aceasta este deja vizibilă în anunţurile de menţinere a aceluiaşi curs precum cel al lui Kim Jong-Il. Vestului nu-i rămâne altă soluţie decât supremaţia militară. Alternativă pentru a stopa programul nuclear nordcoreean nu se profilează în acest context.

Le Monde: Idei în aer

Sunt omniprezente şi nu ratează nicio ocazie pentru a analiza ceva. Orice, subiectul nu contează. Atunci când nu vorbesc, umplu spaţiul public cu rapoarte despre acelaşi orice. Au idei şi speră că vor face ceva cu ele. Numai că think tank-urile din Franţa mai au cale lungă până să ajungă la influenţa şi relevanţa colegilor din SUA.

160 de astfel de „rezervoare de idei” numără Franţa în prezent, iar animatorii-vedete ale acestor organizaţii încearcă să facă valuri pe la televiziuni. Numai puţine organizaţii însă arată că ar fi capabile sau ar avea voinţa pentru a schimba ceva cu adevărat în dezbaterea publică din Hexagon.

Think tank-urile sunt dovada vie a unei crize de idei. Pe piaţa dezbaterilor, organizaţiile nu sunt nicidecum un centru unde se elaborează idei, ci funcţionează mai degrabă ca nişte mediatori de curente de opinii deja existente. În acest context va fi interesant de urmărit ce rol vor avea aceste instituţii în dezbaterile electorale din 2012. Majoritatea spune că niciunul, în speţă niciunul constructiv. Este foarte probabil ca analiştii-vedete să nu fie altceva decât portavocea diferitelor tabere. Şi este şi mai probabil ca ideile noi să lipsească din viitoarea campanie.

 
Revista presei europene cu Laurenţiu Diaconu Colintineanu