UE nu-şi poate permite mai multă extindere (Die Welt)

Uniunea Europeană planifică deja noul val de extindere. Croaţia va adera în 2013, Macedonia şi Muntenegru ar urma curând, cândva ar ajunge şi Serbia în postura de stat candidat. Şi asa vrea Bruxelles-ul să ajungă în Balcanii de Vest – o regiune caracterizată de sărăcie, corupţie şi instabilitate de toate felurile. În mijlocul unei crize de încredere – chiar al unei crize existenţiale – cineva trebuie să spună însă că e prea devreme.

Aici intervine pagina a 13-a din declaraţia Consiliului European de la Copenhaga din 1993, un document scris cu litere mici şi într-un ton rezervat. Acest pasaj îi obligă pe liderii europeni să se întrebe dacă extinderea UE poate fi suportată fără efecte asupra construcţiei europene existente. Dacă răspunsul e NU, atunci trebuie respinse de la aderare chiar şi statele care au deja fixată o dată concretă. La ce bună apartenenţa la un club care se clatină din interior?! Da, mesajul ar fi extrem de demotivant, dar cineva trebuie să îşi asume acest pas.

Şi aşa a fost precipitată aderarea Ciprului, a României şi a Bulgariei în dorinţa de a reduce clivajul dintre Vest şi Est în Europa. Dar a ignora problemele ţărilor respective, precum şi capacitatea UE de a face faţă noilor membri nu face nimănui un favor.

Guvernul italian adoptă un nou plan de austeritate (Le Monde)

Guvernul tehnocrat de la Roma a adoptat duminică un buget suplimentar draconic de austeritate, menit să prevină adâncirea crizei datoriilor şi incapacitatea de plată a ţării. 24 de miliarde de euro ar urma să fie economisiţi în următorii doi ani, în timp ce o serie de cheltuieli pentru restabilirea încrederii pieţelor ar însuma doar 10 miliarde în aceeaşi perioadă.

Cabinetul condus de Mario Monti vrea să ajungă din nou la un oarecare echilibru bugetar în 2013. Noul program de economisire a fost necesar pentru că cele două anterioare – care însumau 60 de miliarde – s-au dovedit a fi insuficiente. Printre măsurile vizate de guvernul Monti se numără şi o reformă a sistemului de pensii care deja anunţă proteste din partea sindicatelor. În acest context, premierul Monti a declarat că, odată cu adoptarea noului plan, va renunţa la salariul său de premier şi de ministru al finanţelor, spunând că „este un gest normal atunci când se cer sacrificii din partea tuturor cetăţenilor”.

The Guardian: Eurosceptici, atenţie! Criza Euro vă afectează şi pe voi!

În următorii ani, alegătorii europeni vor fi terifiaţi de posibilitatea de a trebui să aleagă dacă mai vor apartenenţa la Uniune sau nu. Apelul la referendum este o nebunească prostie.

Haos. Catastrofa, Apocalipsa. Sfârşitul lumii consumeriste. Ani de mizerie... şi asta o spun comentatorii optimişti, ce să mai zicem de cei cu tonuri şi mai sumbre... pare ca un singur grup are motive de satisfacţie atunci când vine vorba de posibilitatea dezmembrării zonei Euro: euroscepticii înfumuraţi de atitudinea „v-am zis noi” care au respins de la bun început ideea de monedă unică şi de uniune federalistă.

De fapt însă, aceşti eurosceptici nu îşi dau seama că actuala criză Euro este cea mai proastă veste pe care o puteau primi. Pentru că în eventualitatea organizării unui referendum, tabăra cu accente de extremă dreapta ar pierde detaşat. Cum?! Ar pierde?! Păi cum, nu avem suficiente dovezi ca Uniunea e construită prost?! Ba da, dar avem şi mai multe dovezi care ne arată că tinerii din ziua de azi o vor duce oricum mult mai prost decât părinţii lor, cu sau fără Uniune. În realitate, singura salvare este Uniunea şi adâncirea ei şi alegatorii ştiu asta. Evident că o uniune fiscală ar fi nedemocratică, dar ar fi o influenţă a unui model economic de succes, cu fundamente reale şi cu stabilitatea necesară planificării unui trai bun. Votaţi NU la asta daca puteţi...

Washington Post: Statul social, dincolo şi dincoace

Americanii se păcălesc pe ei înşişi dacă ignoră paralelele evidente dintre problemele europene şi cele din SUA. E comod să dăm vina pe o monedă, dar sinceritatea ne obligă să recunoaştem: criza ar fi venit cu sau fără moneda unică europeană pentru că ea are legătură cu statul social, nu cu afaceri monetare.

Extinderea guvernelor a fost una din marile transformări ale secolului 20. Naţiunile bogate au adoptat programe de educaţie, de sănătate, asigurări de şomaj, planuri de îngrijire şi multe altele. De unde bugetele erau odată dominate de cheltuieli militare, ele au ajuns să fie compuse în majoritate din programe sociale. Supravieţuirea celui mai puternic nu mai este un dicton de actualitate.

Şi cum europenilor nu le-au plăcut niciodată pieţele atât de mult precum americanilor, iată cum statul asistenţial a câştigat din ce în ce mai mult teren. Pentru a avea o evoluţie favorabilă, acest concept modern are nevoie de doi factori: creştere economică puternică şi o creştere demografică susţinută. Prima produce bani, a doua produce forţă de muncă tânără pentru a-i sprijini pe cei în vârstă.

Doar că... ambele au evoluat în sensul opus necesităţilor. Şi iată cum acest concept politic menit să asigure bunăstare s-a transformat în sursa tuturor sentimentelor de nesiguranţă şi dezamăgire. Ani la rând, politicienii au ignorat semnalele. Acum au realizat problema, dar nu fac prea multe şi aceasta inerţie promite un singur lucru: austeritate.