Foto:Cristi Popescu
Reportaj RFI
25 Septembrie 2012
Azerbaijan: 35.000 de hectare poluate cu petrol
Tradiţia industrială a ţării s-a format la începutul secolului al XIX-lea, când Azerbaijanul era cea mai dezvoltată zonă economică a URSS, asigurând 5% din valoarea produsului brut al întregii industrii. În ultimii 150 de ani, din solul azer au fost extrase peste 1300 de milioane de tone de petrol. Atragerea investiţiilor străine a fost principalul obiectiv al statului după reobţinerea independenţei, în 1991. A fost atins trei ani mai târziu, în septembrie 1994, odată cu semnarea aşa-numitului Contract al
ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:
Un documentar de Ioana Haşu
Secolului, parafat de 33 de companii din 14 ţări. Valoarea totală se apropie de 7 miliarde şi jumătate de dolari.
Totuşi, economia ca întreg nu a beneficiat cum ar fi fost de aşteptat de pe urma acestei afaceri – notează analişti BBC, care fac profilul ţării.
Dintr-un nou episod al Mărturiilor despre Lume, aflăm cum a devenit Azerbaijanul una dintre cele mai poluate zone ale lumii.
Oraşul Negru îşi schimbă faţa
În centrul Baku, toate orele sunt de vârf. O călătorie cu taxiul pe străduţele strâmte e o probă a răbdării. Şoferul nu vorbeşte limbi străine, nu cunoaşte adrese şi nu ştie să citească hărţi. Majoritatea regulilor de circulaţie sunt ignorate.
Cele peste 40 de grade ale deşertului, amestecate cu praf fin, gaze de eşapament şi miors de petrol pot fi o încercare pentru turiştii sensibili.
„Ca să fim corecţi, Azerbaijanul a primit cărţi slabe după independenţă pe partea de mediu. Întreaga industrie a fost folosită de ruşi, pentru o vastă producţie petrochimică, fără niciun fel de considerente pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor, pentru viitorul lor...“ îmi spune Alex Apetrei, un român care locuieşte la Baku de câţiva ani.
„Sunt foarte foarte multe cazuri de probleme la naştere, de fete care au probleme greu de diagnisticat, de copii bolnavi, în special din cauza poluări, a industriei petrochimice şi din cauza strategiei sovietice de acum câteva zeci de ani de folosire a regiunii“.
Petrolul reprezintă acum 98% din exporturi şi are un efect imediat asupra mediului: fie că e vorba de calitatea aerului sau culoarea mării, care nu mai e folosită de mult ca bazin de înot, ci ca platformă industrială. Azerii s-au obişnuit, dar străinii se plimbă pe mal doar când nu bate vântul dinspre mare – îmi spune un vânzător de dulciuri: „Pentru voi, miroase a petrol; pentru noi, a profit“
Poluarea aerului e atât de ridicată încât reduce vizibilitatea. Învăluite în smog, se ridică însă tot mai multe proiecte arhitecturale extravagante. Ele ar trebui să schimbe imaginea Oraşului Negru, denumit aşa tocmai din cauza poluării. Costurile pentru răcirea sau iluminarea nocturnă a coloşilor de sticlă şi oţel, nu par să fie o problemă. Faţa neagră a oraşului e spălată de zeci de fântâni arteziene imense. Totul, într-o zonă deşertică, în care apa la bloc se dă după program în anumite perioade şi cartiere. Locul exploatărilor petroliere epuizate e luat de construcţii după modelul Dubai: până în 2015 ar urma să fie ridicat pe mare un hotel în formă de semilună, cu vârfurile înfipte în ţărm. 50 de mii de oameni vor locui sau munci înăuntru.
A început cu fraţii Nobel
Telman Zeynalov e preşedintele Centrului Independent pentru Prognoze Ecologice, unul dintre cei mai reputaţi activişti pentru mediu din ţară, recunoscut pe plan internaţional: „Azerbaijanul e prima ţară producătoare de petrol din lume. Era la jumătatea secolului al XIX-lea când celebrii fraţi Nobel au fondat o companie de exploatare aici. În vremea aceea nu prea exista preocupare pentru mediu – singura grijă era profitul. Era prin 1867, se producea primul petrol, beneficiarii se gândeau la beneficii, nu la efectele pe termen lung. Aceeaşi abordare a fost şi în timpul Uniunii Sovietice: exploatări agresive în tot mai multe zone. Rezultatul e că acum avem 35.000 de hectare de teren poluat cu petrol. E cea mai mare contaminare din lume.“
Au fost, aşadar, zeci de ani în care nimeni nu s-a gândit la bani. Ce s-a întâmplat după destrămarea URSS?
„După prăbuşirea URSS, toate aceste probleme au rămas în seama Azerbaijanului. Dar să nu uităm că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cea mai mare parte a consumului de petrol a fost produsă în Azerbaijan. Cred că aşa cum în timpul războiului, toată lumea a beneficiat de acest petrol, tot aşa ar trebui ca toată comunitatea internaţională să contribuie la curăţarea zonelor poluate. E cumva greu de înţeles cum această moştenire a fraţilor Nobel e cheltuită pentru nişte premii oferite câteodată unor personalităţi discutabile – dar asta nu e treaba mea... Totuşi, ar fi mai logic dacă o parte din averea asta ar fi folosită pentru a curăţa mizeria de aici. E ce a rămas în timp ce îşi construiau afacerea. Din păcate, nu există iniţiative internaţionale pentru a rezolva problemele de mediu, deşi aşa ar fi normal.“
Telman Zeynalov e de părere că poluarea din ţara lui e cadou de la fraţii Nobel şi e convins că şi comunitatea internaţională ar trebui implicată în curăţarea poluării. Nu e naiv, însă. Ştie că cel mai probabil Azerbaijanul va trebui să îşi rezolve singur problema.
AzRIP – ajutor de la Banca Mondială pentru agricultori
Poluarea suprafeţelor întinse de teren a afectat agricultura din multe zone. Pe de altă parte, investiţiile s-au concentrat la Baku. În vreme ce capitala ţine pas cu tehnologia şi e un şantier în continuă schimbare, satele azere sunt rupte de dezvoltarea economică a ţării. În cele mai multe comunităţi mici nu există drumuri asfaltate; nu şcoală, nu dispensar, nu locuri de joacă. Satele celei mai bogate ţări din Caucaz sunt la fel de izolate şi lipsite de posibilităţi ca cele din statele vecine sărace. Profitul afacerilor petroliere nu ajunge la ţărani. Pentru dezvoltarea comunităţilor rurale, Guvernul de la Baku a contractat un împrumut de la Banca Mondială. Programul AzRIP – Azerbaijan Rural Investment Program – a început în 2005 şi se încheie anul acesta. Se adresează comunităţilor cu minim o mie de locuitori, dar nu mai mult de 10 mii – îmi spune directorul de program, Subhan Asgarov:
„Scopul principal al acestui program este de a îmbunătăţi calitatea vieţii oamenilor de la ţară prin modernizarea infrastructurii. Îi implicăm direct, astfel că programul devine un training pentru oameni obişnuiţi să aştepte totul de-a gata ori să se complacă în sărăcie, pentru persoane care nu îşi cunosc drepturile, care nu sunt obişnuite să aibă iniţiativă. Scopul principal nu e să le facem drumuri şi şcoli, ci să construim o societate civilă, să îi învăţăm ce înseamnă o comunitate. Când plecăm noi, trebuie să aibă încredere în forţele lor, să ştie să îşi rezolve singuri problemele, să administreze proiectele începute împreună.“
Departe de luxul capitalei, agricultura e singura şansă a oamenilor care trăiesc la pragul sărăciei. E o sursă de hrană, în primul rând, şi poate aduce un mic profit în cazul fermelor bio – un concept destul de puţin răspândit deocamdată în Azerbaijan. Solul arid şi poluarea i-au descurajat însă pe azeri. Nu mai cred cu uşurinţă în proiecte de viitor. Mai ales în cele pe care trebuie să le cofinanţaze cu 10%:
„Căuăm cele mai sărace comunităţi cu cea mai mare voinţă de implicare. Participarea lor nu trebuie să fie în bani, pot la fel de bine să muncească în cadrul proiectului. Sunt o grămadă de sate sărace, dar în care oamenii nu vor să se implice, nu vor să munească, nu sunt interesaţi să fie formaţi, nu coalizează... Nu putem să îi implicăm forţat. Aşa că îi alegem pe cei care vor să primească ajutor. Ei trebuie să comunice care le sunt priorităţile şi în ce proiecte vor să investim împreună. În felul ăsta devin responsabili şi suntem siguri că vor administra bine ceea ce construim împreună“
Proiectele finanţate de Ministerul Agriculturii includ reconstrucţia drumurilor, refacerea şcolilor, amenajarea unor mici ferme sau asigurarea unor surse de apă potabilă. Au beneficiat până acum de programe în cadrul AzRIP un sfert dintre comunităţile rurale: 600 de sate. Un nou împrumut de la Banca Mondială va permite extinderea programului cu încă 5 ani, acoperind alte 600 de comunităţi. De fiecare investiţie trebuie să beneficieze obligatoriu minim 50% din populaţia comunităţii.
Afaceri miniere corupte
Exploatările miniere sunt o problemă în Azerbaijan, la fel ca în alte ţări ale Caucazului – îmi spune jurnalista de investigaţii Khadija Ismayl. A scris recent despre o mină de aur care poluează o parte a ţării şi în care ar fi implicate fiicele preşedintelui ţării.
„Am lucrat la această anchetă împreună cu nişte colegi jurnalişti. E vorba de o companie mineră la care fetele preşedintelui ţării au o parte din acţionariat – în jur de 11 procente. Asta a fost prima parte a investigaţiei, pentru că aici nu ai voie să vorbeşti despre afacerile familiei prezidenţiale şi nu ai acces la informaţii de acest fel. În ce priveşte îngrijorările legate de mediu, investigaţia noastră e în curs. Am prezentat deja un prim reportaj. Colegul meu Babek Bechir a fost la Gadabay, unde oamenii s-au plâns că există scurgeri de la compania minieră într-un râu din apropiere. Toate oile care au băut apă de acolo au murit. Am scris despre asta, am cerut Ministerului Mediului să verifice, dar problema a fost că oficialii de la Guvern s-au dus să verifice după nu ştiu câte săptămâni. Exploatarea se face cu cianuri, care odată deversate în apă se evaporă după un timp, se descompun – iar apa se curăţă. În fine, chiar Ministrul Mediului a venit în emisiunea mea şi a declarat că totul e în regulă, că testele arată că nu există poluare, că apa e potabilă. Acum sigur că dacă s-au dus prea târziu, e posibil să fi fost aşa când au ajuns. Totuşi, i-am oferit un pahar cu apă din râul acela. A apropiat-o de gură, dar nu a băut. Am spus asta şi am adăugat că Ministerul recomandă oamenilor să folosească apa. Ancheta e în curs, nu vom lăsa lucrurile aşa, vom merge până la capăt.“
Apa este de altfel o problemă în toată ţara – în principal din cauza poluării, îmi spune ecologistul Telman Zeynalov. Pe lângă reziduurile miniere, sunt contaminate cu substanţe chimice, industriale, chiar reziduuri de la o centrală atomică.
"Cele două mari fluvii, Kura şi Araz, principala sursă de apă potabilă în Azerbaijan, sunt poluate. Vin gata contaminate din Armenia, Georgia şi Iran. Şi aceste râuri asigură 60% din necesarul de apă. Oamenii din localităţi aflate pe malul acestor râuri, folosesc apa aşa cum e. E o problemă de sănătate publică. Guvernul a instalat un fel de filtre în anumite zone, dar nu peste tot. E un program mai amplu, au instalat 167 de module de curăţare de care beneficiază 600 de mii de oameni, dar sigur că nu e destul. Se desfăşoară în cadrul AZRIP – Azerbaijani Rural Investment Project, un program finanţat de Banca Mondială pentru dezvoltarea satelor. Mi-au cerut să colaborăm, sunt expert independent pentru acest proiect, desfăşurat sub egida Ministerului Agriculturii. În alte părţi au forat puţuri. Nu am fost de acord – e o zonă deşertică, apa asta ar trebui păstrată pentru generaţiile viitoare. Noi ar trebui să folosim apa care există şi să încercăm să rezolvăm problema poluării."
De ce nu e eliminată sursa contaminării?
"Problema e că Azberbaijanul e singura ţară din această parte a Caucazului care a ratificat Convenţia Internaţională pentru protejarea Răurilor Transfrontaliere – adoptată în martie 1992 la Helsinky. Ţările vecine, de unde vin cele două mari fluvii poluate, nu respectă pactul. Dacă ar ratifica documentul, ar trebui construite nişte sisteme de curăţare a apelor, chiar la graniţă, pe teritoriul dintre două ţări. Trebuie să existe acordul vecinilor ca să faci aşa ceva."
Dar de ce nu sunt interesate ţările vecine?
"Am ridicat problema de nenumărate ori la întâlniri internaţionale şi congrese pe tema protejării mediului. Cert e că nu s-a întâmplat nimic. Şi de fapt să o spunem: nu sunt preocupate de mediu. Dacă ar ratifica această convenţie ar fi obligate să înceteze deversarea în aceste râuri, deci ar trebui să găsească altă soluţie – toată mizeria ar rămâne la ei în ţară. Aşa, o exportă. Iar noi nu avem de ales: Guvernul trebuie să găsească soluţii."
L-am întrebat pe şeful Centrului Independent pentru Prognoze Ecologice cum pot fi determinate ţările vecine să îşi schimbe atitudinea. Îmi spune că foarte greu. Conflictul cu Armenia a închis orice cale de dialog cu această ţară. Iranul nu e deschis la dialog şi investiţii, iar Georgia pur şi simplu nu îşi permite deocamdată. E o ţară cu deschidere şi atitudine europeană, dar fără bani.
Cel mai greu e să lupţi cu mentalităţile
Preocuparea pentru mediu nu e larg răspândită nici în Azerbaijan. Există puţine organizaţii pentru mediu, iar problemele sunt imense. Dincolo de poluarea cu petrol şi contaminarea râurilor, gestionarea deşeurilor e o altă problemă fără soluţie. Ca şi în Armenia sau Georgia vecină, în ţară nu există depozite pentru deşeuri, ci doar gropi de gunoi. Baku pare totuşi mai curat decât Erevan ori Tbilisi, dacă nu ieşi din zona centrală. Periferiile sunt însă înghesuite şi mizerabile, iar localnicii nu par să fie deranjaţi. Încerc să înţeleg de ce, cu directorul AzRIP:
„E o problemă de mentalitate, desigur. Sunt oameni care trăiesc la limita sărăciei, sunt o grămadă de refugiaţi şi persoane dislocate în urma conflictelor cu Armenia. Unii au pierdut totul, alţii nu au nimic… Au fost obişnuiţi să aştepte alocaţii de la stat şi să trăiască de pe o zi pe alta în condiţii sub limita decenţei. S-au obişnuit într-un fel şi au crescut copii în această mentalitate. Sunt apoi şi unele comunităţi extrem de tradiţionaliste şi conservatoare care nu dau femeii dreptul la iniţiativă, ori ele ar putea schimba ceva în familiile lor, dacă ar avea ocazia. Am avut experienţe de genul ăsta cu femei de la ţară care în cadrul proiectelor noastre au vorbit pentru prima oară în public. Bărbaţii lor erau şocaţi că au soţii cu opinii. Nu le ascultaseră niciodată până atunci şi nu le dăduseră ocazia să se exprime. Acestea sunt comunităţile dinamice, în care există voinţă şi disponibilitate. Sunt oameni care au nevoie de foarte puţin sprijin pentru a-şi schimba viaţa. Ce facem noi, e să îi îndrumăm spre autorităţile responsabile şi să le facem cunoscute drepturile. De aici încolo, devin alţi oameni, iar satele lor inundate de câte ori plouă, fără agricultură şi cu şcoli prăbuşite încep să prospere."
În Baku se înserează – oraşul e inundat de reflectoare şi leduri: din trotuare, la baza clădirilor, în fântânile arteziene. Cerul e luminat deasupra Capitalei. Maşinile de lux ies la plimbare, iar reprezentanţele celor mai cunoscute branduri ale lumii se umplu de clienţi dispuşi să cheltuie cât de mult.
Discuţiile depsre sate izolate, oameni needucaţi şi retrograzi par din alt film. Privită din Baku, sărăcia Azerbaijanului pare o poveste neverosimilă. Ieşirea la Marea Caspică trădează cel puţin dimensiunile problemelor de mediu: sub felinarele de pe promenadă, bălţile de petrol strălucesc uleios. Gropile de gunoi sunt şi ele la doar câţiva kilometri depărtare. La fel pământurile care nu mai pot fi folosite pentru agricultură.
Cum arată viitorul mediului în Azerbaijan, în aceste condiţii? Alex Apetrei, preşedintele AIESEC:
„Sunt câteva proiecte de construcţii imense – precum Baku White City, construit pe locul unei foste platforme petroliere şi care promovează o imagine curată şi ecologică a Capitalei. Apoi, în vederea Olimpiadelor din 2020, vor fi curăţate unele zone poluate, pe care vor apărea proiecte rezidenţiale foarte frumoase. Sunt investiţii în curs atât la Baku, dar şi la Sumgait, care încearcă să repare efectele zecilor de ani de industrie“
Săptămâna viitoare despre problemele sistemului de sănătate din Azerbaijan. E un domeniu în care s-a investit enorm pentru infrastructură în ultimii ani, dar nu şi pentru formarea doctorilor. Rezultatul, în următorul episod al Mărturiilor despre Lume.
Revista Presei
Presa Internațională
Top articole
