Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Bucureşti - Buzău, în tren, cu Mitică şi Gigel

Vagoane noi, supraveghere video, aer condiţionat şi toalete automatizate. Greu de crezut, dar o călătorie cu trenul, de la Bucureşti la Buzău, nu mai e la fel de traumatizantă ca în urmă cu 10 ani când, pe traseul bătătorit facultate-părinţi, eram săptămânal subiectul experimentului sociologic al CFR "Pune 1000 de oameni într-un loc în care încap doar 100 şi vezi ce se întamplă". E mai bine acum. E chiar mult mai bine, cel puţin din punctul de vedere al confortului. Viteza, "naşii" şi multe altele... au rămas cam la fel.

 

La o tigara, in vagonul restaurant

Intotdeauna mi-au placut trenurile cu vagon restaurant. Ce placere sa poti bea o cafea in timp ce te zgaiesti pe geam! Si ce pacat ca nu se mai poate fuma in tren!

"Dupa perdea se poate fuma daca doriti" imi spune binevoitor barmanul (la care ma voi referi cu apelativul "Gigel"), un excelent medium, daca stau bine sa ma gandesc, caci mi-a citit perfect in privire pofta de a asocia cafeaua fierbinte cu putin gudron si nicotina. "Se poate fuma aici?" il intreb uimit, in timp ce in mine incepe deja lupta intre fumatorul inrait si justitiarul care imi spunea mama ca trebuie sa fiu daca vreau sa ajung jurnalist “adevarat”. Nu foarte usor ma decid ca varianta a doua e mai interesanta, in timp ce Gigel imi citeste cateva preturi ale produselor pe care le are insirate pe tejghea. "8 lei berea, 8 lei sucul, 8 lei cafeaua. Sunt preturi de bar la noi." imi explica vazandu-mi grimasa de om care parca tocmai a luat un gat de helas.

"Minunat!" ma gandesc in timp ce caut cu ochii o lista de preturi sau ceva asemanator care sa imi confirme ce aud. Din nou, Gigel ma uimeste cu spiritul intuitiv si imi spune ca nu are o lista de preturi. Nici casa de marcat de altfel. Brusc imi aduc aminte ca ma pot bucura de minunatiile tehnologiei si ca pot inregistra intreaga poveste.

 

 

Filmez asadar. Gigel pare sa fi ramas in pana de abilitati parapsihologice si nu banuieste nimic, in timp ce continua sa imi spuna cum merge treaba pe aici: "Se poate fuma dupa perdea, avem noi aici ca un separeu, e "pe barba noastra", dar trebuie sa asteptati. Mai am o comanda, mai e baiatul la rand la tigara (aratand cu degetul catre un tanar care astepta linistit langa geam) si dupa aia ma ocup si de dvs." Si pleaca Gigel sa-si duca comanda, nu inainte de a-i pofti pe doi tineri in spatele perdelei miraculoase unde legea care interzice fumatul in trenuri nu se mai aplica.

N-am bon. Asta stie toata tara.

Tocmai ce m-am intors de curand dintr-o vizita de cateva zile la fratele meu, in Anglia, tara unde oamenii iti zambesc pe strada, iti spun "Hello sir" privindu-te in ochi ca pe o veche cunostinta, tara unde taximetristii alearga dupa tine pentru ca ai uitat sa iti iei restul de 20 de pence. Nu cred sa fie vreo ghereta in UK unde sa nu fie casa de marcat si unde sa nu ti se ofere bon fiscal, mai cu seama un tren. Evident ca, cel putin deocamdata (si in urmatorii 50-100 de ani probabil), nu putem fi ca ei. Am putea totusi sa incercam.

"Nu avem bon fiscal. Asa functionam peste tot: Timisoara, Satu Mare, peste tot." imi explica Gigel cu o naturalete aproape fermecatoare. Ma fac ca inteleg, il las in tihna si pornesc in cautarea unei surse de informatii care, sper eu, sa foloseasca un limbaj pe care sa il inteleg mai bine.

Stiti, unele aspecte financiare ma depasesc.

Pe drumul de intoarcere catre vagonul unde sper sa ma astepte cuminte rucsacul simt ca am o grimasa tampa, de om care nu a inteles mai nimic. Cam asa si e pentru ca mi se tot repeta in cap: "In toate trenurile e asa." Cum adica asa? Ce se intampla cu banii pe care calatorii ii dau pe produsele la suprapret? Nu exista facturi, bonuri etc?

Uite si salvarea mea, omul care sigur ma va lamuri. Pentru ca el stie tot ce misca in tren. Nasul, cum ii spuneam pana nu demult domnului cu basca si camasa albastra, acest guru atotputernic al trenului statea linisit ascultand impasibil rugile a doua maicute care il implorau sa nu le dea jos la urmatoarea statie pentru ca nu au avut bani de bilet.

E foarte politicos si imi explica binevoitor ca "aceste chestii financiare (lista de preturi, bon fiscal, casa de marcat) il depasesc" si ca "baiatul cu ochelari" (respectiv Gigel) stie cum merg lucrurile. "Aha, asadar Gigel e si el un mic guru, cu expertiza pe partea fiscala. Inteleg, foarte frumos: diviziunea muncii!", imi spun.

 

 

Controlorul - pe care il voi numi Mitica in cele ce urmeaza - se ofera totusi sa mearga cu mine sa se convinga cu ochii lui de minunatiile din "tara" lui Gigel. Pe drum se dovedeste ca are ceva din abilitatile colegului sau din spatele barului: "Faceti un reportaj la Pro TV?" Ma fac ca nu il aud si il urmez.

Gigel tocmai terminase cu ultima tura de fumatori. Cum il vede, Mitica il atentioneaza ca domnul face un reportaj "aici la noi". Acest "aici la noi" e foarte important in intreaga poveste. Si asta pentru simplul fapt ca la finalul minunatei calatorii am ramas cu multe nelamuriri, dar si cu o impresie clara: m-am aflat in trenul lui Gigel si al lui Mitica, in care ei taie si spanzura, ei fac legile, ei zic ce si cum. Fiecare pe expertiza sa, bineinteles!

 

 

Gigel reia ca pentru cei mici povestea si in fata lui Mitica si mai arunca mici amanunte: liste de preturi nu sunt pentru ca sunt "la facut", nu imi poate da bon fiscal si, prin urmare, pot sa nu cumpar ca nu ma obliga el, iar case de marcat nu-s pentru ca le-a scos firma de pe tren si nu le-a mai bagat (intre timp, discutasem si cu domnii de la supra control, care, dupa ce mi-au explicat la randul lor ca ei sunt guru doar pe "supracontrolat" bilete, mi-au spus si ca barul este in administrarea unei firme care are contract cu CFR-ul).

Spre final, cei doi, Gigel si Mitica, s-au cam saturat sa imi dea atatea explicatii, adoptand binecunoscuta sintagma "Care e treaba, de fapt!?"

Nu-i nicio treaba. Si prea curand ...nici nu prea are cum sa fie.