Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Educaţia în Armenia: Pariul pe şah

prima-sah.jpg

Foto: Cristi Popescu

O nouă serie a Mărturiilor despre Lume începe azi în Armenia – o ţară mică din Caucaz, fostă republică URSS, independentă din ‘91. Doar trei milioane de armeni mai locuiesc în ţară, în vreme ce Diaspora numără peste opt. 

Doar trei milioane de armeni mai locuiesc în ţară, în vreme ce Diaspora numără peste opt. Cu o istorie veche impresionantă şi o cultură bogată, Armenia e o ţară în curs de dezvoltare şi redefinire e identităţii. E cunoscută ca primul stat din lume care a adoptat creştinismul, dar şi pentru genocidul care a dus la îngheţarea relaţiilor cu Turcia sau conflictul din regiunea Nagorno-Karabah. În 2012, societatea armeană e vizibil polarizată şi ocupă primul loc în clasamentul corupţiei din Comunitatea Statelor Independente. 10 la sută dintre armeni trăiesc sub pragul sărăciei, cu un dolar pe zi. Viaţa colorată a Erevanul contrastează puternic cu sărăcia satelor.

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un documentar de Ioana Haşu

AscultăDownload

În continuare despre sistemul de învăţământ din Armenia. După 1500 de ani de istorie a educaţiei, autorităţile lansează noi reforme pentru a ţine pas cu provocările şcolii moderne. 

 

Şahul – brand de ţară

Arthur Nabazya, profesor de şah din septembrie 2011. Foto:Cristi PopescuProfesorii unei şcoli din Stepanavan îmi vorbesc despre orele obligatorii de şah şi performanţele sportivilor. Materia se studiază încă din clasa întâi:

Arthur Nabandzya a fost profesor de matematică vreme de 12 ani. Anul trecut, când preşedintele Armeniei a decis să introducă ore obligatorii de şah în şcoală, s-a reprofilat fără regrete. Are o sală de curs specială, cu mese de şah în loc de bănci şi panouri pentru explicarea mutărilor importante.

Îmi vorbeşte despre rolul şahului în dezvoltarea personalităţii: 

„Le dezvoltă capacitatea intelectuală, îi învaţă să gândească în perspectivă, să îşi asume deciziile. Văd cum jocul ăsta îi transformă – devin mai toleranţi, înţeleg că o înfrângere poate fi urmată de un succes... Şi încă ceva, extrem de valoros: învaţă să piardă, iar asta e atât de important în viaţă.“

Şahul e un sport naţional în Armenia. În cea mai îndepăratată casă, există o tablă de şah, iar copiii sunt învaţaţi s-o folosească pe la 3-4 ani. Performanţele sportivilor armeni au făcut din şah un fel de brand de ţară. Multiplii campioni olimpici şi mondiali la şah din Armenia sunt sărbătoriţi ca nişte staruri. Competiţiile sunt urmărite în stradă, ca meciurile de fotbal în alte ţări, iar victoriile sunt urmate de spectacole publice. Victoria maeştrilor deschide jurnalele televiziunilor din Erevan. Un susţinător pasionat al sportului e preşedintele Armeniei – şi în acelaşi timp al Federaţiei Armene de Şah. Într-un recent interviu BBC pe tema popularităţii şahului, Serge Sarkisian îşi explică decizia de a introduce materia în şcoli:

Şahul nu e fotbal, nu e scump. Cu banii cheltuiţi într-un an, putem construi un kilometru de drum. Ce e mai bine – o bucăţică 

Serge Sarkisian, preşedintele Armeniei şi al Federaţiei Armene de Şahde drum sau mii de copii care învaţă şah? Nu vrem ca lumea să recunoască Armenia doar pentru genocid sau cutremurul din ’88. De ce să nu asocieze această civilizaţie milenară cu performanţa în şah.

Le antrenează mintea – copiii care joacă şah sunt mai disciplinaţi, mai organizaţi şi mai sinceri – spune şeful satului şi al Federaţiei de şah.

Profesorul de şah din Stepanavan adaugă că jocul are şi un rol social:

„Şahul e şi un mod de a-ţi petrece timpul liber. Vă gândiţi că la ţară copiii nu prea au distracţii – aşa că toată lumea joacă şah. E simplu, e ieftin, poate participa oricune. Un copil de 5 ani poate juca împotriva unui adult, unul mai timid sau mai tăcut va fi şi el inclus, la fel un bolnav care trebuie să stea în casă. Eu joc de la 6 ani şi nu m-am plictisit nicidată. Văd viitori campioni chiar printre elevii la care predau.“

Uniunea Şahului European a propus comisarului pentru educaţie al Uniunii Europene să preia modelul Armeniei şi să introducă şahul ca materie obligatorie în statele membre. O propunere similară a avut în 2010 ministrul român al învăţământului, Daniel Funeriu. A fost ironizat de presă şi criticat de mulţi profesori; în final, a abandonat ideea.

„Directorii se cred regi la şcoală“

Armenia a câştigat pariul cu şahul, dar reformarea sistemului de învăţământ e o partidă cu rezultat incert încă. Barometrul Corupţiei Globale pe 2010, realizat de Transparency International, arată că învăţământul e considerat unul din cele mai corupte sisteme din ţară. Percepţia e legată şi de mentalitatea directorilor de şcoală, îmi spune Hasmik Ghukaszan, experta World Vision în domeniul educaţiei:

Hasmik Ghukaszan (stânga), World Vision Armenia. Foto:Cristi Popescu

„Teoretic, şcoala e condusă de un consiliu format din 8 membri: doi părinţi, doi profesori, doi reprezentanţi ai comunităţii locale, un reprezentant al Primăriei şi unul al Ministerului Educaţiei. Consiliul desemnează directorul, care primeşte un mandat de 5 ani. Asta zice lege. Dar în realitate, primarul hotărăşte directorul şcolii. Iar directorul se crede un fel de rege, şcoala e moşia lui, răspune doar în faţa primarului şi în rest face numai ce vrea, toată lumea trebuie să asculte. Fără transparenţă, fără consultări. Legea e bună; ce încercăm noi e să convingem lumea să o şi respecte.“

Şi nu e uşor. Cei mai receptivi sunt elevii – când înţeleg că primesc putere, că au drept de decizie, că şi ei contează, copiii se mobilizează exemplar. Cel mai greu e cu părinţii şi profesorii. În fine, directorii trebuie făcuţi să priceapă că cei din şcoală le sunt aliaţi, nu duşmani – adaugă Hasmik.

O altă problemă a şcolilor e adaptarea pentru copiii cu nevoi speciale. Cei mai mulţi rămân în afara sistemului, la fel cum se întâmplă şi în restul Comunităţii Statelor Independente. Cifra e greu de stabilit din cauză că unii par piarduţi în sistem: din 9000 înregistraţi în Armenia – 3600 sunt în şcoli speciale, iar restul ar trebui să fie în cele obişnuite. Numai că rapoartele şcolilor arată că mulţi sunt totuşi acasă. Dincolo de cei din statistici, mai sunt unii de care nu ştie nimeni – cei neînregistraţi de părinţi, de ruşine. În 2011, lista şcolilor incluzive a ajuns la 84 – 8 dintre ele, susţinute de World Vision.

Echipe ale organizaţiilor neguvernamentale merg din uşă în uşă în căutarea copiilor neintegraţi. Un raport UNICEF care urmează să fie făcut public arată că 18% dintre minorii cu nevoi speciale nu merg niciodată la şcoală. Meriam Poghosyan, coordonator de proiecte în domeniul educaţiei la UNICEF Armenia, spune că motivele sunt multiple: 

Şcoală în Stepanavan. Foto:Cristi Popescu

„Se întâmplă din cauză că sistemul de educaţie incluzivă nu e atât de dezvoltat în Armenia. S-au făcut progrese în ultimii 10 ani, dar sunt încă mulţi copii care rămân sistematic în afara şcolii. Sunt mai multe cauze: şcolile nu sunt pregătite să îi primească pe cei cu nevoi speciale, profesorii nu sunt instruiţi să lucreze cu ei, părinţii nu luptă pentru drepturile acestor copii.. Problema cea mai mare rămâne cu şcolile, totuşi. Administraţiile locale trebuie convinse şi trebuie ajutate să adapteze clădirile pentru copiii cu dizabilităţi.“

Copiii cu dizabilităţi – pierduţi în sistem

Pentru copiii netransportabili, World Vision pregăteşte un proiect pilot pentru învăţământ la distanţă, prin skype. Ceilalţi – nu se ştie exact câţi – ar trebui să ajungă în şcoli publice. E un obiectiv greu de atins.

În jumătate din cazuri, părinţii nu îşi trimit copiii la şcoală pentru că nu cred că sunt în stare să înveţe. Nu ştiu nimic despre inteligenţa emoţională sau învăţarea socială. Şi nici profesorii nu sunt mai pregătiţi. În 2008, Armenia avea 53 de şcoli speciale în care copiii cu nevoi speciale în care copiii cu nevoi speciale erau mai curând uitaţi decât integraţi. 30 au fost închise în ultimii 5 ani, dar tot au rămas 23 de unităţi-internat –  prea multe pentru o ţară atât de mică, îmi spune Hasmik, reprezentanta Worl Vision:

„Noi, împreună cu cei de la UNICEF şi de la Salvaţi Copiii am reuşit în cele din urmă să convingem Guvernul că e inacceptabil să avem atât de multe şcoli speciale. Dincolo de faptul că e scump, cei mai mulţi copii de acolo nu au dizabilităţi. Pur şi simplu sunt din familii foarte sărace şi au fost lăsaţi acolo ca la internat. Apoi, programa e stupidă. Sunt clase care lucrează cu programa pentru retard mental, deşi nu toţi elevii au această problemă. Sunt generaţii pierdute. Majoritatea covârşitoare a copiilor pot şi trebuie integraţi în şcolile publice obişnuite.“

Nonna Sahakzan, Ministerul Educaţiei . Foto:Cristi PopescuEconomic vorbind, pentru 50 de copii instituţionalizaţi, statul cheltuie 250 de mii de dolari pe an. Reintegrarea lor în familii şi sprijinirea ar costa doar 30 de mii de dolari.

Prin intermediul unui împrumut de la Banca Mondială, obţinut de Ministerul Educaţiei din Erevan, profesorii sunt pregătiţi şi ei să lucreze cu elevii care au probleme speciale. Finanţatorii au impus şi condiţii: eliminarea de la catedră a celor fără studii universitare. Se va întâmpla până în 2018 – îmi spune Nonna Sahakyan, director adjunct al Departamentului pentru educaţie primară din Ministerul Educaţiei.

„Până în 2018 au ocazia să îşi termine studiile. Cei care nu vor fi absolvit facultatea până atunci, îşi iau la revedere de la învăţământ.

Independent de asta, au fost introduse testări obligatorii, la fiecare 5 ani – cine nu le trece, nu mai poate preda. Apoi, gradele astea aduc o majorare salarială, deci sunt motivaţi şi ei să treacă examenele. Încercăm să îi sprijinim, cu ajutorul împrumutului de la Banca Mondială am organizat traininguri; sunt multe ONGuri care fac cursuri. Sigur că mai sunt destule de făcute în ce priveşte metodele de predare şi dotarea şcolilor, dar asta e problema autorităţii locale care gestionează şcolile...“

Şi mingea ajunge din nou la Primării. La fel ca în România sau alte economii în curs de dezvoltare, specialiştii fug de la ţară, unde nu au şanse de dezvoltare şi unde trebuie să accepte condiţii de trai deloc confortabile. La fel se întâmplă şi cu profesorii sau medicii din Armenia, care aleagră spre oraşe, dacă se poate spre Erevan.

Împrumut de la Banca Mondială pentru învăţământul preşcolar

Tot Primăriile răspund de educaţia preşcolară, din ce în ce mai puţin răspândită. Ministerul nu mai e responsabil, s-a spălat pe mini prin descentralizare; administraţiile locale, la rândul lor, invocă lipsa de fonduri.

Dacă rata de înscriere la şcoala primară e 98%, procentele sunt sub 60 în cazul grădiniţei. În 2005 era şi mai scăzut: 19 procente. Sărăcia şi lipsa de interes au dus aproape la dispariţia acestei forme de educaţie la sate. Dacă în Erevan există grădiniţe moderne cu program prelungit, în Armenia rurală, nimeni nu pare convins de importanţa lor.

Sub presiunea finanţatorilor externi, totuşi, Ministerul Educaţiei are planuri ambiţioase: vrea ca până în 2015, ultima grupă de grădiniţă să devină obligatorie. Pentru asta, trebuie să înfiinţeze grădiniţe ori să convingă autorităţile locale să o facă. O soluţie provizorie a fost găsită – aflu de la reprezentanta UNICEF:

„Există o linie guvernamentală pentru grădiniţe – dar numai pentru un an înainte de clasa întâi. E o soluţie de compromis ce presupune organizarea unor cursuri pentru preşcolari în şcoli, cu cheltuieli minime. Practic se plătesc doar salariile educatorilor. Restul – adica spaţiul, cheltuielile de întreţinere, materialele didactice – există deja. Obiectivul e ca în următorii 3 ani, 90% dintre copiii între 5 şi 6 ani să fie înscrişi în aceste clase.“ 

Foto:Cristi PopescuUNICEF susţine cârteva zeci de comunităţi vulnerabile la capitolul educaţie preşcolară. Pe de altă parte, 20% din grădiniţe sunt sprijinite de World Vision – traininguri pentru personal, materiale didactice, dar şi renovări sau plata cheltuielilor.

Profesor: „Umorul ne ajută să uităm neîmplinirile“

Cum rezistă profesorii într-un sistem subfinanţat şi în plină reformă? Cu mult umor, aflu de la Ekaterina, care predă biologia de 34 de ani într-o şcoală din Stepanavan: Fiecare moment a fost o bucurie pentru că iubesc copiii şi îmi place ce fac. Poate au fost şi situaţii dificile, dar le-am uitat – nu vreau să vorbesc despre el. O rog să îşi amintească o întâmplare fericită atunci: 

„La finalul unui semestru, trebuia să completez fişele cu ce am predat, dar nu mai aveam programa la îndemână. Nu mai ţineam 

Ekaterina predă Biologia din anii ‘80. Foto: Cristi Popescuminte ce am făcut, directoarea insista să predau imediat... În fine, mai aveam rubricile pentru trei ore: la una am scris că am predat Înmulţirea animalelor, la a doua am trecut Recapitualare, iar la ultima, fără să mă gândesc, am pus Practică.  Le-am dus şi m-a chemat înapoi directoarea. Zice: bine, îi înveţi Înmulţirea, îi pui să repete, dar practică???“

O altă poveste dragă Ekaterinei e legată de cursul despre darwinism: o fetiţă a fost atât de încântată că toţi oamenii, inclusiv – sau mai ales – profesoara, au evoluat din maimuţă, încât ora a fost întreruptă pentru că nimeni nu se putea opri din râs.

Dincolo de întâmplările haioase de la clasă, există şi neîmpliniri. Anahit Muradzia predă engleza la şcoala din Stepanavan din 1971. O clădire solidă, cu spaţii largi, bine întreţinut dar sărăcăcios. În holul de la intrare, o imagine mare cu Sfântul armean Mesrob Maştoţ inventatorul alfabetul armean. Se întâmpla în anul 400, iar scopul era traducerea Bibliei.

Anahit s-a aşezat în prima bancă. Priveşte spre catedră şi îmi spune că anul viitor iese la pensie: 

Anahit, profesoară de Engleză – îşi doreşte să fi ajuns la Londra. Foto: Cristi Popescu

„Să ştiţi că şcoala sovetică n-a fost rea. Aşa că am păstrat ce a fost bun şi am combinat cu metode mai noi. Nu ştiu dacă e bine, dar ştiu că am rezultate în aceşti 40 de ani la catedră. Am foşti elevi care îmi sunt colegi – predau engleza aici în şcoală. Cât despre mine, cred că îmi voi încheia activitatea fără să-mi fi împlinit visul – aş fi vrut să ajung la Londra. Am tot visat la asta, dar acum gata.. nu mai sunt tânără. Nu ştiu dacă banii ar fi fost o problemă, dar viza sigur da..“

Copiii, de cealaltă parte, au vise mari. Pe Lucine am întâlnit-o într-un sat, la 140 de kilometri de capitală. E unul din cei 800 de mii de copii din ţară. Locuieşte cu părinţii, bunicii şi celelalte 3 surori. E un model clasic pentru Armenia tradiţională, unde nora îşi creşte familia în casa socrilor.

Într-o zi de luni, după şcoală, Lucine ajuta la pregătirea mesei. Acceptă să vorbim după ce-şi termină treaba. Are 11 ani şi vrea să devină istoric; e serioasă şi sfioasă:

 

Lucine, unul din cei patru copii ai familiei. Foto: Cristi Popescu

„Armenia are o istorie impresionantă. Avem informaţii şi dovezi despre ultimii 5000 de ani. În mod sigur aş vrea să

studiez în profunzime istoria. Perioada mea preferată e domnia lui  Tigran cel Mare – a dat nişte decrete interesante, a semnat nişte înţelegeri importante cu alte popoare. Îmi place felul în care a condus Armenia...“

În timpul regelui Tigran, Armenia a fost un imperiu regional cu o cultură bogată. Înainte înainte de secolul I, se extindea de la Marea Neagră la Marea Caspică şi Marea Mediterană. Până să studieze relaţiile internaţioanale ale Armemiei vechi, Lucine are şi o dorinţă de copil: să-l întâlnească pe Justin Bieber, adolescentul care şi-a început cariera pe Youtube şi a sfârşit prin a deveni cel mai tânăr artist solo din istorie.

În zilele ploioase, Lucine are timp să viseze. În rest, e ocupată cu treaba, ca şi restul familiei. Mama ei îmi spune că în tinereţe îi plăcea vara – acum are 39 de ani şi iubeşte iarna, pentru că e mai puţină treabă.

 

Vise pentru copiii nevăzători

La peste o sută de kilometri distanţă, o tânără mamă visează şi ea – la şanse egale pentru copiii nevăzători. 

Foto: Cristi Popescu

Am întâlnit-o pe Gayane într-un bar din Erevan. A făcut şcoala de muzică – pian şi vioară, apoi câteva cursuri de canto la conservator. Era prea mică pentru admitere, iar când a crescut a venit criza anilor ’90: cutremurul devastator, conflictul cu Azerbaijanul pentru Nagorno-Karabah şi criza energiei. Îşi aminteşte cum într-o iarnă fără încălzire, părinţii au ars mobila în singura sobă din casă. Vecinii tăiau măslinii de pe stradă, ca să nu îngheţe în case.

Gayane se uită pierdut spre un afiş de promovare: Erevan 2012, Capitala Mondială a Cărţii. Îşi aminteşte că abia când nu n-a mai existat nimic, nici paturi nici speranţe, oamenii au ars ce aveau mai de preţ – bibliotecile.

Amintirile continuă: la o coadă pentru lapte, un bărbat furios şi flămând a apucat de gât un copil care se strecura înainte – târziu şi-a dat seama că-l omorâse.

Muzica a rămas pentru familie, îmi spune Gayane. Şi pentru vise. A fost crescută de doi părinţi nevăzători, aşa că îşi doreşte să facă o orechestră pentru copiii orbi din Armenia. După ce pleacă ultimul client, acceptă să cânte. 

Gayane Simonyan, absolventă a Şcolii de Muzică. Foto: Cristi Popescu

Îmi povesteşte de Komitas, compozitorul ei preferat. Un erudit preot armean, dirijor, compozitor şi etnolog – considerat întemeietorul muzicii clasice armene. S-a născut în Imperiul Otoman şi a murit la Paris. Şi-ar fi pierdut minţile după ce a fost martorul atrocităţilor comise de turci în timpul Genocidului din 1915. Şi-a alinat durerea în muzică – îmi spune Gayane, convinsă că tot muzica ar putea fi salvarea copiilor orbi, uitaţi deocamdată de sistemul de educaţie. 

Săptămâna viitoare despre sistemul de sănătate din Armenia – cum e combătută mita în spitale, de ce statul nu acoperă tratamentul bolnavilor de SIDA şi cum învaţă mamele de la ţară să lupte cu anemia gătind legume despre care nu au auzit. 

 

O galerie foto despre sistemul de educaţie din Armenia, aici.