Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Mediul în Armenia: „Muzeu în aer liber sau groapă de gunoi?“

luni-1588.jpg

Foto: Cristi Popescu

Un nou episod al Mărturiilor despre Lume punctează problemele mediului din Armenia. Într-o economie în curs de dezvoltare, marcată de corupţie şi controlată de oligarhi, subiectul e marginal pe agenda publică. 

Organizaţiile cu activitate în domeniu sunt susţinute în mare măsură de Diaspora armeană – de trei ori mai numeroasă decât populaţia ţării. Problemele sunt imense: de la protecţia animalelor la gropile de gunoi şi despădurirea iraţională, până la clasicele exploatări miniere – profitabile pentru companii străine şi devastatoare pentru rezervaţiile naturale.

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un documentar de Ioana Haşu

AscultăDownload

Cel mai mare obstacol pare să fie mentalitatea armenilor, greu de sensibilizat cu privire la aceste teme.

Pentru început, vă invit la Grădina Zoologică din Erevan.

 

 

Luptele între animale sălbatice, distracţia oligarhilor

Până anul trecut, Grădina Zoo era doar o verigă în lanţul traficării ilegale a animalelor sălbatice, care ajungeau pe domeniile private ale unor oligarhi locali. Fără acte de provenienţă, fără registre de evidenţă, leii şi tigrii în special erau cumpăraţi doar pentru a fi apoi mutaţi pe moşiile unor lideri influenţi. După ce se răneau în luptă, erau aduşi din nou la grădină şi lăsaţi să moară. Alţii erau trimişi în loc. 

Foto: Cristi Popescu

Tigrul ăsta argintiu e un animal superb, dar a fost muşcat la coadă când era în aşa-zisa grădină privată a unui oligarh. L-au folosit la lupte şi în loc să-l trateze, i-au tăiat coada; când stăpânul l-a văzut aşa a zis că e urât şi nu mai suportă să-l vadă, aşa că l-au adus înapoi la grădină şi au luat alt animal.“ - sunt primele informaţii pe care le aflu de la Barbara Siebert, de la Fundaţia pentru Protejarea Vieţii Sălbatice şi a Patrimoniului Cultural. Aşa a ajuns Grădina din Erevan să aibă o grămadă de lei şi tigri – animale scumpe, care mănâncă mult şi au nevoie de spaţiu.

Ne plimbăm pe aleea principală, puţin înainte de deschiderea grădinii. De o parte şi de alta, cuşti cu animale triste, înghesuite în spaţii mici, care se apropie de gratiile ruginite dinspre trotuar.

Foto: Cristi Popescu

 Mai mulţi angajaţi mişună pe aleile secundare. Un bărbat slab şi ştirb iese din „Casa Elefantului“ şi începe să măture. Se apropie tot mai mult, fredonând ceva în armeană, apoi se depărtează brusc de conversaţia în engleză, cu umerii lăsaţi.

„Pentru că erau prost tratate, au fost şi accidente cu animalele  – continuă Barbara. Elefantul, de pildă, şi-a ucis fostul îngrijitor; altădată a reuşit să fugă din adăpost şi a produs un haos.“

Barbara Siebert şi Ioana Haşu Foto: Cristi Popescu

 

Vindea la negru ouăle păsărilor rare

Ne oprim în faţa unei curţi mari, în care o ursoaică îşi dezmiardă puiul. O plăcuţă pe gard anunţă că poate fi adoptat. 

E un program demarat după ce Fundaţia noastră a obţinut funcţia de director al Grădinii Zoologice. Era singura şansă să oprim nebunia. Până acum, era o funcţie politică – era obligatoriu să fie aşa pentru ca jocurile murdare să se desfăşoare în linişte. Noi am organizat dezbateri, am trimis memorii, am insistat pentru protecţia animalelor şi în final am reuşit“.

Foto: Cristi Popescu

Foto: Cristi Popescu

 

 

De anul trecut, noul director e Ruben Khachatryan, un membru al Fundaţiei, iar din consiliul consultativ de conducere fac parte doctori în ştiinţă şi profesori universitari. Principalul proiect: deschiderea unui Centru Naţional pentru Educaţie Ecologică şi Conservarea Biodiversităţii la Zoo.

Ruben Khachatryan. Foto: Cristi Popescu

Dincolo de asta, unitatea a lansat parteneriate cu mari Grădini din Germania şi Olanda care participă activ la trasformarea locului într-un mediu prietenos cu animalele şi cu turiştii. O pagină de internet interactivă, în engleză şi armeană, dublată de una pe Facebook, invită la dialog şi mai ales la implicare.  În paralel, la Zoo sunt organizate festivaluri de film documentar despre protecţia mediului şi sesiuni de informare pentru elevi. Adopţia animalelor e simbolică – „părinţii“ sunt de regulă copii care pot da un nume puiului şi au dreptul să intre gratis să-l viziteze. Treptat, au început fie atenţi la ce se întâmplă, mai ales tinerii:

Foto: Cristi Popescu

„Pe mine mă mai iartă că-s din Germania şi am o scuză, dar în general normalitatea îi şochează. Orice schimbare aduce proteste, angajaţii iau personal orice încercare de a-i determina să respecte nişte reguli. Cum să dai afară un om care vindea ilegal ouă ale unor păsări rare de aici? L-am prins chiar săptămânile trecute şi l-am trimis în instanţă. A fost şocat! Nu pricepea de ce e aşa grav. Asta face de ani şi nici nu se prea ascundea. Cum să convingi un îngrijitor să se poarte frumos cu animalele? Cum să cureţe la animale de mai multe ori pe zi? Nu concep aşa aceva. Astea sunt problemele noastre... Dar lucrurile s-au schimbat mult şi vom continua să insistăm.“

În partea din spate a Grădinii sunt în construcţie primele adăposturi la standarde internaţionale pentru tigri şi lei. 

Foto: Cristi Popescu

Foto: Cristi Popescu

De un spaţiu decent se bucură şi păsările, dar şi colecţia de reptile rare. Partea cu lacul lebedelor chiar are farmecul ei. Tot aici sunt expuse şi nişte animale imense construite de elevi din sticle de plastic goale. E o încercare de a atrage atenţia asupra altor probleme de mediu din Armenia.

„Peisaj frumos, dar nu puteam vedea decât gunoaiele“

Reciclarea e o temă care nu există în Armenia. Oamenii nu ştiu nimic despre asta şi nu prea sunt dispuşi să înveţe, iar autorităţile nu mişcă nimic pentru a schimba situaţia. Câteva organizaţii nonguvernamentale au preluat iniţiativa şi încearcă să atragă atenţia că fără depozite pentru deşeuri şi reciclare, mica Armenie va fi curând îngropată de gunoaie. 

Foto: Cristi Popescu

„Oriunde veţi merge prin ţară veţi vedea că totul e invadat de gunoaie. Şosele, terenuri agricole, zone turistice din munţi... totul. La templul Garni, de pildă – e un loc superb, pe o stâncă, pe malul unui râu. Dar pe marginea drumului de acees, e un pârâu sufocat de gunoaie. Pentru locuitorii din Garni, soluţia de gestionare a deşeurilor este să le arunce pur şi simplu în pârâu, direct din gospodărie... Şi e un peisaj superb, acolo, cu nişte formaţiuni stâncoase deosebit de interesante, dar nu am putut să mă bucur de frumuseţea locurilor. Şi sigur nu mă voi întoarce.“  îmi spune Kirk Wallace, director de programe al Armenian Environmental Network, organizaţie a Diasporei care lucrează în principal cu americanii de origine armeană. A fost profesor în Las Vegas; de anul trecut e activist pentru mediu la Erevan: „Un alt exemplu, eram undeva în nordul oraşului Ijevan cu nişte cunoştinţe care mi-au spus că îmi vor arăta nişte „brazi de Crăciun”. Poate e un clişeu, dar mă gândeam la conifere. Ei bine, nu, erau nişte copaci obişnuiţi plini însă de pungi de plastic murdare... Şi încă o poveste despre gunoaie: am mers recent la Tatev, o mănăstire superbă situată sus pe o stâncă. Şi înainte să ajungem acolo, am trecut pe lângă un râu traversat de un pod, Podul Diavolului. Şi atât am auzit vorbindu-se despre Podul Diavolului ca fiind o atracţie turistică majoră încât eram foarte curios să îl văd în sfârşit. Locul era pur şi simplu inundat de gunoaie. Erau gunoaie peste tot! În râu, în vale... peste tot. Puţin mai sus era şi un restaurant şi se vedea clar un torent de gunoaie curgând dinspre restaurant direct în apa râului...“

Kirk Wallace. Foto: Cristi Popescu

„Dacă aş putea face ceva pentru Armenia, aş interzice pungile de plastic“

În Armenia, nu există nici un depozit de deşeuri. Sunt doar gropi de gunoi, de fapt mormane de gunoi în aer liber, descoperite – din care vântul specific Armeniei împrăştie totul, din vale până în vârful munţilor. O privelişte asemănătoare oferă şi Georgia vecină, unde gestionarea deşeurilor e provocare pentru care autorităţile nu au găsit încă soluţii. Erevanul e mai curat decât Tbilisi, totuşi la periferia Capitalei e cea mai mare groapă de gunoi a ţării. Străinii se opresc ca la un obiectiv turistic.

Plasticul este relativ o noutate în Armenia. În era sovietică nu exista, însă a devenit un barometru al bunăstării după deschiderea către Vest. Pungile de plastic sunt considerate un semn de progres, o confirmare a apropierii de Occident. Armenii sunt mândri de ele şi le folosesc în exces – o formă de protest faţă de vremurile când nu aveau nimic.

Dacă aş putea face ceva pentru ţara asta, aş interzice pungile de plastic“ – îmi spune Kirk Wallace. Organizaţia pe care o reprezintă a făcut primii paşi spre gestionarea deşeurilor:

„Am contactat un arhitect din Statele Unite care este genul de om interesat să facă lucruri care nu au mai fost făcute până acum. A făcut cercetări şi va crea un model pentru un depozit de deşeuri bazat pe tehnologii minimale, foarte ieftin, dar care să fie capabil să controleze scurgerile. Va veni aici şi împreună cu un grup de ingineri vor crea primul depozit de deşeuri salubrizat din Armenia. Sper ca apoi alte ţări din regiune cu probleme silimare să poată folosi acest concept.“

Foto: Cristi Popescu

Până atunci, locul în care un armean îşi aruncă din întâmplare gunoiul, se transformă rapid într-o nouă groapă de gunoi. Aşa-zisele servicii de salubritate ale administraţiilor locale sunt inexistente sau ineficiente – iar traseul taxelor colectate de gunoieri e imposibil de urmărit. La fel ca programul de ridicare a deşeurilor.

Plantează un copac în memoria cuiva drag

Un alt concept pe care ecologiştii se chinuie să-l introducă se referă la plantarea copacilor. Despădurirea e o problemă serioasă, în condiţiile în care Armenia se confruntă cu cea mai mare provocare ecologică din istorie: peste 750 de mii de metri cubi de pădure sunt tăiaţi anual. Deşi e traversată de munţi, mai puţin de 10% din suprafaţa ţării e împădurită. Dacă tăierea copacilor continuă, în 50 de ani, Armenia se va transforma într-un deşert cu toate consecinţele aferente. Armenia Tree Project (ATP) e o altă organizaţie a Diasporei, specializată însă în plantarea pomilor:

Foto: Cristi Popescu

„Ce facem noi acum e educaţie ecologică – despre care nu se ştie mai nimic. Facem o serie de traininguri cu profesorii, cursuri de informare şi sensibilizare, iar ei la rândul lor fac asta cu elevii. Nu au o oră specifică, dar lucrăm cu profesorii de geografie, de biologie, chiar istorie sau alte ştiinţe – iar ei găsesc momente în care pot introduce discuţii despre mediu la clasă. Am editat şi un manual interactiv pe care îl folosesc la clasă. A fost aprobat de Ministerul Educaţiei, care avizează şi certificatele obţinute la training.“ – Anahit Boyajyan e coordonator de programe la Departamentul de Educatie Ecologică al ATP..

O mie de profesori din toate regiunile ţării au participat la cursuri. Trainingul durează 5 zile şi e atractiv pentru adulţii obişnuiţi doar cu metodele tradiţionale de studiu. ATP a organizat două mari centre de informare, care – la rândul lor – organizează campanii de voluntariat pentru plantarea de copaci. Numai că problemele Armeniei sunt grave, iar plantarea câte unei plante la ocazii speciale nu va salva situaţia. Aşa s-a ajuns la cele două direcţii de lucru: informare şi educaţie, dublată de acţiuni concrete.

Foto: Cristi Popescu

„La capitolul educaţie, am deschis un proiect numit – construim poduri. Fiind o organizaţie a Diasporei, facem pur şi simplu legătura între armenii de acasă şi cei din străinătate. Sunt mulţi tineri care se întorc în ţară sezonieri pentru a participa la campaniile noastre de mediu. Avem o platformă comună pe net, unde copii din Armenia şi tineri armeni din America postează despre proiectele lor în cadrul organizaţiei. Organizăm întâlniri între ei, iar entuziasmul lor e copleşitor – duc mai departe informaţia acasă şi mai târziu o vor transmite copiilor lor. E un concept simplu, dar va avea efecte pe termen lung“ aflu de la un alt reprezentant al organizaţiei.

Din 1994 încoace, Armenia Tree Project a reuşit să planteze şi conserve peste 3 milioane şi jumătate de arbori în 800 de zone. Activităţile au generat 120 de locuri de muncă stabile şi sute de alte joburi sezoniere:

Foto: Cristi Popescu

La capitolul acţiuni concrete, oferim pur şi simplu sprijin comunităţilor care vor să planteze şi să întreţină o livadă, de pildă. Sau o pepinieră. Avem o grămadă de poveşti de succes, dar sigur că e nevoie de mai multe. Funcţionează simplu: mergem întâi la Primărie să vedem dacă există teren disponibil, apoi vorbim cu liderii comunităţilor locale să vedem dacă se angajează să întreţină pădurea sau livada pe care o putem planta împreună.”

Pliante ale organizaţiei îndeamnă localnici sau cetăţeni din orice altă ţară a lumii să contribuie la combaterea desertificării Armeniei. Certificate personalizare şi pictate de mână vor fi trimise prin poştă oricui donează bani pentru plantarea unui copac sau a unei păduri, în memoria sau în onoarea cuiva drag. Costurile: de la 20 de dolari pentru un pom, la 5000 de dolari pentru o pădure. Sloganul tipărit pe fiecare diplomă: „Unde creşte un copac, creşte Speranţă. Cine plantează un copac, crede în ziua de mâine“

„Dacă Ministerul zice să cultivăm banane, se va găsi cine să aplaude şi să execute“

Solul arid al Armeniei şi desertificarea au generat un şir de probleme pentru agricultori. Reprezentanţii Green Lane îmi povestesc cu mult umor despre necazurile fermierilor din Armenia şi haoticele politici agricole ale Guvernului.

Geen Lane lucrează cu sute de comunităţi – organizează trainiguri pentru agricultură durabilă bio pentru fermieri, dar şi pentru elevi şi profesori. Peste 2000 de agricultori sunt membri ai organizaţiei, iar 250 participă constant la cursuri. Sunt învăţaţi care sunt normele internaţionale pentru agricultură organică, dar mai ales cum pot fi prelucrate produsele şi cum pot ajunge pe piaţă: 

Foto: Cristi Popescu

„Sigur că e cerere pentru produse agricole din Armenia; nu putem asigura cantităţile necesare, dar nici calitatea. Nici pe piaţa internă, nici în afară. Din mai multe motive. Transportul e un obstacol, dar e şi lanţul intermediarilor, greu de spart. E scump să cultivi pentru că pământul nu e fertil, trebuie investit câţiva ani înainte de o recoltă. Apoi, certificatele pentru produse bio sunt scumpe şi trebuie plătite anual. E un singur Insitut care emite certificatele, deci e monopol, nu avem ce face..“

O altă problemă, de regăsit în toate ţările fost comuniste: loturile mici de teren sunt risipite departe de localităţi, aşa cum au fost retrocedate după desfiinţarea colhozului. Green Lance caută soluţii valabile pentru toată lumea:

Foto: Cristi Popescu

„Încercăm o abordare regională – atât pentru produsele bio, căci sunt reguli care trebuie respectate în toată zona, cât şi pentru schimbările climei, pentru că atât problemele cât şi soluţiile pot fi comune. Avem un proiect în desfăşurare în sudul Caucazului. Din cauza problemelor politice şi conflictelor din zonă funcţionează aşa: Georgia cu Armenia şi apoi Georgia cu Azerbaijan“

Graniţele şi relaţiile între Armenia şi Azerbaijan sunt închise din cauza conflictului privind regiunea Nagorno-Karabah, revendicată de ambele părţi. E o dispută veche, ce continuă să facă victime: la începutul acestei luni, Azerbaidjanul a acuzat Armenia că a ucis cinci soldaţi ai săi într-un incident la frontieră. Cu o zi înainte, Erevanul acuza, la rându-i, că trei soldaţi armeni au fost omorâţi de azeri. Ministrul american de externe a vizitat ambele state şi şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la reizbucnirea conflictului în Caucaz. Fermierii sunt direct afectaţi de tulburările politice:

 „Şi dacă am întruni standardele, nu avem unde să vindem produse. Armenia nu are legături cu Turcia, din cauza genocidului, nici cu Azerbaijanul. Depindem de Rusia, cu care avem o relaţie complicată. Şi tocmai pentru că depindem de ei, nu putem face nimic – ce să faci când aştepti o lună pentru un transport de seminţe de la Moscova? Cum poţi să te lupţi pentru reducerea taxelor vamale? Nu avem putere, iar Miniserul Agriculturii nu e de partea noastră.“

Un coleg, coordonatorul programelor agricole îl completează:

„În Armenia, totul depinde de persoana care e în vârful unei ierarhii. Cei de dedesubt, nu pot face nimic. Dacă cineva din Ministerul Agriculturii decide într-o zi că fermierii armeni ar trebui să cultive banane, a doua zi s-ar cultiva banane. Vă rog să mă credeţi. Şi cineva ne-ar expune zece argumente de ce e bine să cultivăm de acum banane. Iar după un an, altcineva ar raporta, în tot atâtea argumente, de ce măsura s-a dovedit un eşec naţional, dar cum nu e vina nimănui. Un rezultat negativ, e totuşi un rezultat şi va fi notat ca atare“

Orice proiect desfăşurat în colaborare cu Guvernul e un eşec – adaugă reprezentanţii fermierilor. De ce? Pentru că Ministerul nu urmăreşte decât să impună nişte reguli şi să aibă un profit. În plus, licitaţiile sunt câştigate de aceleaşi persoane. Nu există negocieri, nu poate fi vorba de logică sau înţelegere. „E problema clasică a ţărilor în tranziţie, marcate de corupţie, nu doar a noastră“ - adaugă cei de la Green Lane. E frustrant şi păgubos, dar încă nu poate fi combătut. Nu le rămâne decât să facă haz de necaz. Pentru cei mai mulţi, gricultura nu e o afacere, ci unicul mijloc de subzistenţă.

Foto: Cristi Popescu

Îndrăznesc să întreb dacă mai e cineva cu adevărat interesat de agricultură în ţară. Din nou zâmbete triste:

 „Armenii de la sate sunt strânşi cu uşa. Pe de o parte e scump să faci agricultură şi sunt o grămadă de piedici greu de trecut, pe de altă parte, nu au ce altceva să facă. Măcar pentru a mânca, şi tot trebuie să facă asta. Ce încercăm noi, e să îi ajutăm să obţină şi un mic profit din asta. Să şi trăiască, nu doar să subziste pentru a mânca. Numai că după un eşec, ei renunţă. Şi după ce renunţă, de multe ori pleacă din ţară. Nu prea au unde, decât în Rusia. În zonele cu migraţie masivă, agricultura durabilă e deja un model care a eşuat.“

Roşia lor Montană şi Occupy – varianta armeană

Campaniile activiştilor de mediu caută să schimbe mentalităţile şi în alte direcţii. O dezbatere asemănătoare cu Roşia Montană a încins recent Guvernul şi ecologiştii din Erevan. Una din puţinele păduri ale Armeniei rămase în picioare e pe cale să fie secerată de o companie străină care a obţinut cele mai improbabile autorizaţii pentru exploatarea cuprului într-o zonă cu specii rare de arbori şi animale.

Când Guvernul dă o lege, poţi să îţi iei adio – îmi spune Kirk Wallace. Precedentele i-au învăţat pe armeni că Puterea nu îşi schimbă deciziile pe fondul protestelor. Totuşi, activiştii denunţă ceea ce unii români ar numi Roşia Montană armeană. Deşi legea interzice construcţii în zonele cu plante protejate, mina înfloreşte într-o pădure cu 22 astfel de specii. Impactul asupra mediului a fost măsurat de o firmă deţinută chiar de compania minieră. A reieşit că mediul va face chiar mai bine după ce toate plantele rare vor dispărea – Transparency International şi alte organizaţii internaţionale s-au alăturat imediat protestelor locale. Lucrările sunt suspendate, dar pare să mai dureze ani până când o decizie finală va da dreptate unei tabere sau celeilalte.

Foto: Cristi Popescu

O altă dispută a încins Erevanul în plină iarnă trecută. După proteste ale cetăţenilor, administraţia a avizat demolarea unor chioşcuri înfipte de bogaţii oraşului pe marginea marilor bulevarde. Numai că imediat a fost avizată reconstruirea lor în parcul central. Activiştii au împânzit imediat aleile:

„La un moment dat a apărut poliţia care a îndepărtat baricadele activiştilor şi a amplasat nişte bariere pentru a îi împiedica să mai pătrundă acolo. În plus au instalat forţe care să fie în permanenţă prezente la faţa locului. activiştii au încearcat să găsească o soluţie şi s-au dus să se întâlnească cu primarul... Dar primarul nu a acceptat. Atunci cei 300 de activişti s-au întors în parc şi au decis să îl ocupe, în ciuda prezenţei poliţiei acolo. Şi trebuie să ştiţi că aici poliţiştii nu glumesc, chiar nu ezită să aplice forţa. Însă în toate aceste luni în care au avut loc manifestaţiile din parc, poliţia nu a recurs niciodata la violenţă. activiştii au reuşit să pătrundă în chioşcurile în curs de construcţie, eram şi eu printre ei, poliţia nu ne-a făcut nimic, doar ne-a ameninţat că ne arestează dacă nu părăseam locurile în 20 de minute. Au venit multe întăriri, sute de poliţişti care stăteau pregătiţi să intervină. Însă noi nu ne-am mişcat şi nu s-a întâmplat nimic. Pentru mine asta a fost o victorie, chiar dacă chioşcurile au fost construite până la urmă, este o victorie a activiştilor de aici.“

Foto: Cristi Popescu

Povestea nu se opreşte aici. Timp de trei luni, activiştii – păziţi de efective impresionante ale Poliţiei – au ocupat parcul, în timp ce chioşcurile erau constuite. Înainte de alegerile parlamentare din mai, Primarul şi Preşedintele ţării au făcut un tur de campanie prin centrul Capitalei. De faţă cu presa, şeful statului i-a spus şefului Primăriei: „Ştiu că ai respectat legea, dar chioşcurile sunt urâte, trebuie demolate”.

Ordinul era executat când am ajuns la Erevan, la o săptămână după scrutin. Activiştii ar fi preferat adevărul: demolarea drept consecinţă a ilegalităţii – recunoscută tacit de preşedinte. E o victorie mică, dar o speranţă pentru activişti că lucrurile pot fi, totuşi, schimbate.