Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Reportaj RFI: Cu nasul lipit de uşa tramvaiului...

O dimineaţă plăcută de început de noiembrie. Afară sunt nouă grade. Şi nu-i decât opt dimineaţa. Nimic nu avea să prevestească teribila aventură prin care urma să trec…

Mă apropii de staţia tramvaiului 41 de la Piaţa Moghioroş. Traversez strada, dar deodată mă lovesc de un zid uman. Ridic privirea şi nu-mi vine să cred: pe îngustul refugiu se aflau vreo o sută de oameni cu priviri disperate, unii scrâşnind nervoşi din dinţi, alţii uitându-se agitaţi când la ceas, când după tramvai. "Hmmm…", îmi zic. După care mă încumet şi urc pe refugiu. De fapt, a trebuit să stau la coadă pentru a putea urca în staţia tramvaiului.

După câteva secunde, mândria Capitalei intră în staţie, claxonând vesel din clopoţel. Pasagerii de pe refugiu se grupează ordonat ca legiunile romane şi se poziţionează strategic cam pe unde presupun ei că ar veni uşile tramvaiului odată oprit. Într-un final mult aşteptat, uşile se deschid: din uriaşul metalic sunt aruncaţi automat afară câţiva călători, cei care stăteau pe treptele tramvaiului şi pe care doar uşile îi ţineau în poziţie verticală în interior. În clipa următoare, masa de oameni din staţie rupe rândurile şi se năpusteşte asupra tramvaiului! Durează minute bune până ce reuşeşte să se închidă şi ultima uşă, blocată de posteriorul (frumos, ce-i drept!) al unei domnişoare cu privire de pisică speriată…

 

Taxiul

 

Şi-aşa mai trece un tramvai… şi încă unul… şi încă unul… După al cincilea, abandonez orice speranţă de a prinde măcar un loc într-un picior pe ultima treaptă, aşa că plec din staţie. Traversez intersecţia, caut un taxi, dar… nimic. În depărtare, văd o maşină galbenă, cu un beculeţ verde deasupra. Mă apropii. Citesc tariful de pe portieră: "tarif legal: 3,5 lei/km". Nu ştiu de ce, dar mă pipăi instantaneu pe buzunarul pantalonului unde ţin banii, înghit în sec şi urc în taxi. Avea să fie cea mai proastă decizie din ultimii ani!

Pornim. Ne apropiem de Pasajul Lujerului. Deodată, şoferul spune "Aoleu!". "Hmmm… când taximetristul spune aoleu, cred că nu-i bine, nu?", îmi zic în gând. În faţa noastră se întindea un cordon uriaş de maşini, ce depăşea lungimea Pasajului! În următoarele 15 minute, aveam să cunosc în detaliu fiecare coloană, fiecare pietricică şi fiecare şurub din Pasajul Lujerului… am avut timp să le privesc în linişte. Linişte perturbată din când în când doar de tramvaiul 41, care se legăna greoi pe şine, cu pasagerii lui imobilizaţi în poziţia cocostârcului şi cu nasurile lipite de geamuri…

 

Scuteristul

 

Mai trec vreo zece minute, reuşim să ieşim din Pasaj, dar şoseaua pare că devine din ce în ce mai îngustă, iar maşinile din ce în ce mai multe. Oare de unde or veni toţi oamenii ăştia? Vezica mea dă semne de nelinişte. Mă foiesc îngrijorat lângă şoferul care caută din priviri un culoar de pătrundere… ca la rugby. La un moment dat, vede o străduţă lăturalnică şi liberă. Ne aventurăm pe acolo, dar după câteva secunde dăm nas în nas cu un tânăr pe scuter. Noi ne uităm la el, el se uită la noi, precum toreadorul care-şi măsoară din priviri adversarul taurin. Nimeni nu îndrăzneşte să treacă primul. Brusc o pornim din loc. Şi noi şi el! După câteva schimburi de amabilităţi şi după ce tânărul de pe scuter ne arată pe ce deget ţinea el cândva verigheta, plecăm… Şoferul se uită nervos după scuterist şi râde într-un fel ciudat. Îmi aminteşte de un personaj malefic din Batman…

 

Telefonul

 

Mă uit la ceas. Sigur o să întârzii! Îmi scot telefonul şi sun la serviciu. Dar de ce nu aud cum sună? Mă uit la ecranul mobilului… e negru. Am rămas fără baterie! După ce-mi fac curaj, îl rog pe şofer să-mi împrumute celularul lui. Omul mi-l întinde generos, după ce-mi spune prieteneşte "Am minute". Mă uit la telefonul lui, dar nu găsesc tastele. Îl întorc pe toate părţile, găsesc nişte butoane ciudate în lateral, apăs pe ele, dar nu se întâmplă nimic. "Ăăă, nu vă supăraţi… nu prea ştiu cum se…". "Aaa, puneţi degetul acolo pe ecran", îmi răspunde mândru taximetristul. După ce termin cu telefonul touch-screen, scrâşnesc din dinţi, înjur înfundat, mă mai foiesc un pic (vezica mea stătea să explodeze!) şi într-un final ajungem. Nu înainte ca şoferul să se oprească lângă alt taxi şi să-i facă disperat cu mâna colegului său, care oricum nu era atent. "47 de lei", îmi spune apoi şoferul. Brusc, mi se ridică sângele la cap! Simt că iau foc! Scot din buzunar toţi banii pe care-i aveam la mine, îi număr o dată… n-am suficient. Îi mai număr o dată, în speranţa că de data asta o să iasă la socoteală, dar… ghinion. "Ăăă… ştiţi… nu prea am… aţi putea să mă aşteptaţi puţin, vă rog?".

Fug din maşină, intru în sediu, îi spun unei colege ruşinat şi cu jumătate de gură că am nevoie de zece lei, îmi întinde bancnota, fug înapoi la şofer şi îi dau banii. El îmi zâmbeşte satisfăcut, eu forţez un rictus, dar nu-mi iese… Mi se pare cald afară. Foarte cald…

1003