Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Welcome to Africa!

Ziua zero: Duminică, 10 iunie.

Welcome to Africa!

Plec din Romsey, de la sora mea, unde venisem de joi, pentru reuniune de familie înainte de plecare. Ne emoţionăm toţi, doar n-o să ne mai vedem un an. Diana îmi zice să mă bucur, fiindcă mi se împlineşte un vis de multă vreme. Are dreptate!

Am intrat în taxi cu pălăria pe care Diana, sora mea, mi-o cumpărase cu 2 zile înainte, ca să o am în Africa. Am pus-o pe bancheta din spate şi i-am zis lui Bob, şoferul, că sper să n-o uit acolo. Mi-a zis că nu uit, îmi aminteşte el. Ar fi trebuit să o pun în portbagaj, să o văd când iau bagajele. Era o pălărie albă, cu boruri largi, care îmi venea foarte bine. Evident că am uitat-o. La fel  şi hard disc-ul extern, uitat în computerul Dianei după ce mi-am printat nişte documente pentru VSO. Mi-am dat seama de pălărie mult după ce făcusem check-in-ul. Bob ar fi putut să mi-o aducă (am sunat-o pe Diana, care a sunat la companie, care l-a sunat pe BOB). Dar n-am mai putut să ies din aeroport L. Atunci m-am supărat foarte tare, mai tare decât când mi-am amintit de HD, şi m-am urcat în avion destul de indispus. Nici măcar discuţia cu Raluca nu m-a liniştit de tot. Începeam AVENTURA pe care o aşteptam de ani întregi, dar plecam supărat. Ei, m-am relaxat până la urmă. Dar înainte să mă relaxez mi-a trecut pentru prima (şi singura) dată până acum, întrebarea ce fac oare, sunt întreg la cap, să las tot în urmă şi să plec în necunoscut?

Zborul până în Accra, capitala Ghanei, a durat 6 ore şi 40 de minute. Am avut loc la geam în Boeing-ul 777 şi am putut să văd pământul sub noi.

M-a impresionat Sahara, imensitate monocromă fără viaţă, doar cu nişte forme ciudate şi impresionante şi uneori pete gri sau mai deschise pe culoarea bej-roşiatică a nisipului. Am făcut multe poze de la geam.

(Forme ciudate în deşertul Sahara, foto Ionuţ Raita)

M-am mai enervat o dată că-s uituc atunci când mi-am amintit că plănuisem să-mi organizez pozele şi fişierele de pe HDD-ul extern când sunt în avion. În schimb, am văzut 2 filme, dintre care unul mi-a plăcut foarte mult. The best exotic Marigold Hotel.

Ei, AVENTURA a început când am aterizat la Accra. Aeroport vechi, din avion mergi pe jos în terminal. Sute de oameni deodată la control paşapoarte, am stat o oră şi aproape jumătate pentru asta. M-au pozat şi m-au amprentat la toate cele 10 degetele înainte să mă lase în ţară.

Apoi am ajuns la bagaje, care erau deja luate de pe bandă şi mă aşteptau pe jos, păzite împreună cu încă vreo câteva de personalul din aeroport. Le-am clădit pe cărucior şi am pornit spre ieşire, unde trebuia să mă aştepte cineva de la VSO. N-am văzut pe nimeni, aşa că am ieşit. Nici acolo nimeni. M-am întors. A venit după mine un localnic, cu un tricou verde pe el, care m-a întrebat ce caut şi m-a ajutat să împing căruciorul. Nu voiam să mă ajute, dar nici nu voiam să fiu grosolan cu el, aşa că l-am lăsat. El m-a dus la biroul de informaţii, unde am întrebat dacă m-a căutat cineva. M-am înţeles greu cu funcţionarul de acolo. Până la urmă i-am scris pe o hârtiuţă numele meu şi al VSO-ului şi el l-a dus să anunţe în aeroport. Apoi s-a întors şi mi-a cerut un nr de telefon, voia să se împrietenească cu mine. N-aveam număr să-i dau. Tipul în verde (mai erau şi alţii cu tricou la fel, ca o uniformă, dar nu erau din personalul aeroportului, fiindcă nu aveau ecuson) a început să-mi spună că mă duce la un “nice hotel” şi a doua zi dimineaţa o să-i găsesc  pe cei cu care trebuia să mă întâlnesc. Nu voiam să urc în maşină cu el, fiindcă luam în calcul diverse variante, toate în defavoarea mea, de la aceea că tipul e vreun şmecher care poate vrea să mă jefuiască până la aceea că o să mă ducă la cel mai scump hotel din Accra. Aşa că m-am întors în clădirea aeroportului (el cred că îmi preluase complet căruciorul cu bagaje) şi m-am aşezat să mă gândesc ce să fac.

Cu 2 zile înainte întrebasem la VSO dacă nu-mi dau instrucţiuni cu ce am de făcut când ajung în Ghana, dar mi-au zis doar că voi fi aşteptat în aeroport, nimic mai mult. Acum eram în aeroport fără nici un număr de telefon, nu exista internet wireless, şi nu luasem nici un fel de valută cash cu mine. Am deschis computerul şi am căutat în diverse documente vreun nr de la VSO Ghana. Nimic. Am căutat numere de la VSO GB şi am sunat la ei. Era duminică seara, mi-au răspuns doar roboţii. Nici un număr de urgenţă, nicăieri. Şi n-aveam internet. De la căldură (aveam un fleece peste tricou) şi de la stres am transpirat tare, eram ud leoarcă. Tipul era lângă mine, mă întreba din când în când dacă am găsit pe cineva. Îl repezisem uşor la un moment dat şi mi-a zis că “Ghana is a free country”. Nu ştiu ce-a vrut să zică. Ok, VSO nu răspunde la telefon. Nu voiam să dau sute de dolari pe vreun hotel scump unde m-ar fi dus tipul de lângă mine (dacă nu cumva mă jefuia). Aşa că am zis că asta e ultima variantă la care o să apelez. Din fericire, Mike Meany, un coleg de la Habitat care lucrase în România, lucrează acum pentru Habitat International şi e detaşat în Ghana. Aşa că am speranţa să îl găsesc la telefon. Dar de când a plecat din Bratislava (Habitat Europa) nu mai am numărul lui. Mi-am luat laptop nou, deci nu mai am nici e-mailurile de câteva luni în Outlook). Le am pe webmail, dar nu am internet. Aşa că o sun pe Lucija Popovska, în Bratislava, unde era vreo 12 fără 20 noaptea, şi o sunam de pe un număr care nu cred că-l are în memoria telefonului. N-are de unde să-l aibă. Nu-mi răspunde. Îl sun pe Feike, poate are el numărul lui Mike iar dacă nu, sigur îl poate găsi. Nu-mi răspunde nici el. Aşa că o sun pe Raluca, la 1 noaptea, în România, şi îi zic să intre pe e-mailul meu şi pe Skype-ul meu şi să-l caute pe Mike. Nu îi merge Skype-ul. Aşa că, până caută ea în e-mailurile mele un număr de telefon, îl trezesc şi pe Ionuţ, prietenul meu din copilărie, şi îi zic să intre el pe Skype cu ID-ul meu şi să-l caute pe Mike. Mă sună Raluca şi îmi dă numărul lui Mike din America. Îl sun pe acel număr, sună, dar nu răspunde. Mă sună Ionuţ, că se conectase la Skype, Mike nu era online.

Chiar când începeam să mă resemnez că nu-mi rămâne decât hotelul, mă sună Mike de pe un număr din Anglia (Era de fapt de pe skype-ul lui). Whhheeeew! Drăguţ ca întotdeauna, vine el să mă ia de la aeroport. Negrul de lângă mine, dezamăgit că a aşteptat vreo oră şi jumătate degeaba, îmi zice privindu-mă direct: “I’d like to go home now”. Îl întreb dacă aşteaptă să-i dau bani fiindcă m-a ajutat, zice că da. N-am bani, decât vreo 20 de lei rămaşi în portmoneu. Îmi zice să-i dau dolari sau deutsche marks. Haha, nu mai există mărci de vreo 8 ani, cred. Încerc să scot bani de la un ATM din aeroport, dar nu funcţionează. Îi zic că dacă vrea, să aştepte până vine prietenul meu. El aşteaptă. Când vine Mike, îl rog să-i dea ceva omului, şi el îi dă 5 cedi (cam 2.8 USD). Un altul care se băgase în seamă, care avea acelaşi tricou ca şi cel care mă ajutase, vine acolo, şi Mike îi dă şi lui 5 cedi. Am văzut prea târziu ca să-i spun să nu-i dea. Ăsta nici măcar nu a stat lângă mine, ca celălalt.

Ei, îmi revenise buna dispoziţie. Mike mi-a zis că şi el a păţit la fel, nu l-a aşteptat nimeni la aeroport prima dată când a venit. M-a dus la el acasă, pe drum a luat bere, eu am scos nişte palincă de Bihor, şi am stat până la 3 dimineaţa (era trecut de 11 când m-a luat din aeroport).

Welcome to Africa!

(Terasa casei lui Mike, Foto: Ionuţ Raita)

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.