Intervenţia în Mali – Franţa în căutare de aliaţi

Franţa anunţă că va trimite 2500 de soldaţi în Mali, unde continuă operaţiunile aeriene împotriva grupurilor islamiste radicale. In paralel François Hollande încearcă să accelereze mobilizarea altor ţări în contextul acestei intervenţii pentru ca Franţa să nu rămînă singură în prima linie în faţa islamiştilor.

Pe lîngă problemele logistice legate de continuarea operaţiunilor militare împotriva jihadiştilor din Mali, prima grijă a Franţei este acum aceea de a nu focaliza doar asupra ei capacitatea de ripostă a islamiştilor radicali. In general, pentru aceştia, primul mare duşman este America, al doilea este Israelul, iar Marea Britanie şi Franţa sunt plasate pe locul al treilea. De pe data de 11 ianuarie, însă, de cînd aviaţia franceză a oprit înaintarea islamiştilor radicali în Mali, Franţa a devenit primul lor duşman desemnat iar ameninţările s-au multiplicat în direcţia ei, inclusiv apelurile pe site-urile şi blogurile islamiste pentru oganizarea de atentate pe teritoriul Franţei, precum şi de atacuri împotriva intereselor franceze în lume. Probabil că nebuloasa islamistă radicală din Mali nu are mijloacele necesare de a comite efectiv atacuri pe teritoriul Hexagonului, dar ea încearcă să agite spiritele şi să-i îndemne să “treacă la acţiune” pe tinerii de origine musulmană care trăiesc în Franţa. Nu întîmplător autorităţile franceze se tem în special de eventuale iniţiative individulale, de actiunile spontane ale unor potenţiali fanatici, cum a fost cazul în martie anul trecut cu un tînăr din Toulouse, Mohamed Merah, care a asasinat 7 persoane, trei soldaţi francezi, trei copii evrei şi un profesor evreu.

Nu întîmplător François Hollande cere sprijinul ţărilor din Golf, unde s-a dus pentru o scurtă vizită marţi 15 ianuarie, mai precis în Emiratele Arabe Unite şi Dubai. Referitor la situaţia pe teren în Mali el a declarat următoarele:  "Suntem încrezători în rapiditatea cu care îi vom putea, înainte de toate, opri pe agresori, pe inamici, pe teroriştii. Iar apoi, împreună cu africanii care se desfăşoară în Mali, ceea ce va necesita încă o săptămînă bună, vom permite statului Mali să-şi refacă integritatea teritorială.”

Pînă cînd aceste trupe africane, venite din Burkina Fasso, din Senegal, din Niger şi din Nigeria vor deveni operaţionale, greul cade însă pe Franţa. Cotidianul economic Les Echos observa astăzi că Franţa nu poate conta în această fază, cu excepţia Marii Britanii, nici pe Uniunea Europeană, care sprijină fără îndoială din punct de vedere politic şi diplomatic acţiunea Parisului, dar nu s-a angajat direct în ostilităţi. Germania, a treia putere militară a Europei, a afirmat clar că nu va trimite soldaţi pe teren şi că se va concentra exclusiv pe formarea armatei maliene. Nici unul dintre partenerii europeni ai Franţei nu a pus, de exemplu, la dispoziţia Parisului, avioane de aprovizionare, de care francezii duc lipsă. “Războiul din Mali pune în lumină inconsistenţa politicii europene în materie de apărare”, scrie Les Echos. Ajutorul imediat cerut de francezi a venit mai degrabă din partea Statelor Unite şi a Canadei şi a Marii Britanii.

Statele Unite sprijină Franţa dar în acelaşi timp îşi exprimă anumite rezerve faţă de iniţiativa franceză. De altfel, după cum arată unii comentatori, de exemplu în publicaţia New York Times, americanii s-au implicat în ultimii ani în formarea armatei maliene, fără rezultatele scontate însă. Putem vorbi din nou de acest factor numit ironia soartei. La ora la care Uniunea Sovietică intra în Afganistan, America i-a pregătit militar pe aşa numiţii “mujahedini”, care apoi au devenit principalii adversari ai Occidentului şi în special al Statelor Unite. Si în Mali s-ar spune că americanii au mizat greşit. Unele dintre unităţile pregătite de ei au trecut de fapt de partea insurecţiei din nord. Iar omul care s-a aflat la originea unei lovituri de stat în martie anul trecut în Mali,  căpitanul Sanogo, a făcut studii militare timp de cîţiva ani în Statele Unite. Toată lumea ştia în Occident că armata maliană se afla într-o stare deplorabilă şi că întreaga sa conducere era incompetentă şi coruptă. De altfel lovitura de stat a lui Sanogo a fost pusă iniţial sub semnul acestei revendicări, ca toată clasa politică şi militară coruptă din Mali să fie înlăturată pentru a lăsa locul unor cadre noi şi competente. Intenţiile bune au dus însă la un dezastru şi mai mare pentru că statul malian a căzut într-o nouă stare de delabrare, ceea ce a permis victoria rebelilor din nord. Marea problemă care se pune acum în Mali este de fapt reconstrucţia statului, oarecum ca şi în Afganistan. Ori, americanii ştiu că acest lucru este extrem de dificil, şi că în nici un caz restaurarea ordinii, a democraţiei şi asigurarea unui stat funcţional nu se poate face cu 2500 de occidentali pe teren şi 3000 de soldaţi africani din ţări vecine, cît va număra forţa de intervenţie africană.