Cărţile - o altă imagine a României

De cîţi ani aştepta oare literatura română să aibă acest statut de invitat de onoare la Paris? Cel puţin de o sută de ani, aş spune…

Literatura română, care a intrat tîrziu în arena culturală europeană, a privit mereu spre Occident şi mai ales spre Franţa cu un aer uşor complexat, aşteptînd mereu dinspre Paris sau Berlin acel brevet de recunoaştere a maturităţii de gîndire şi de creaţie. Poate că acest Salon al Cărţii de la Paris unde România este invitatul de onoare să însemne şi decomplexarea literară a românilor. Un lucru este sigur, comentatorii francezi au observat în sfîrşit că în România cel puţin trei generaţii de romancieri de mare talent analizează şi scrutează fără menajamente istoria recentă a României, dar şi prezentul ei, problemele societăţii româneşti şi contradicţiile ei, dramele tranziţiei spre democraţie şi grotescul capitalismului sălbatic, pentru a nu mai vorbi de comedia politică românească. Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Răzvan Rădulescu, Radu Aldulescu, Savatie Baştovoi, Florina Ilis, Mircea Cărtărescu, cărora li se adaugă Gabriela Adameşteanu sau Norman Manea, au avut cronici extrem de elogioase în presa franceză. Numele lui Norman Manea şi numele lui Mircea Cărtărescu au fost citate ca posibili nobelizabili.

Mai multe publicaţii franceze au dedicat dosare substanţiale României şi creatorilor români cu o notă de simpatie pe care nu am mai remarcat-o demult. În sfîrşit, au dispărut, cel puţin pentru moment, acele imagini teribile pe care mediile de informare franceze le-au vehiculat abundent, în special imaginea României reprezentată de o căruţă pe un drum de ţară desfundat sau de o familie de romi în pragul unei case din care emană sărăcia.

Revista Muze, mai puţin cunoscută decît Lire sau Magazine Littéraire, consacră României un dosar cu totul şi cu totul special pentru că este dedicat unor femei care au înnobilat imaginea României, sau mai bine spus a creativităţii româneşti. Revista publică interviuri cu scriitoarele Gabriela Adameşteanu şi Herta Müller, cu actriţa Medeea Marinescu, cu actriţa şi cîntăreaţa Rona Hartener precum şi cu cineasta Ioana Uricaru care trăieşte la Los Angeles. Un articol dedicat sopranei Angela Gheorghiu se intitulează "Absolue diva", iar într-un alt articol este evocată personalitatea lui Elvire Popesco, actriţă de teatru de bulevard care a electrizat publicul francez timp de mai multe decenii în secolul trecut. Mai semnalez în acest dosar un poem de Marta Petreu, un fragment de nuvelă de Gabriela Adameşteanu precum şi un articol despre francofonia românească semnat de scriitoarea Liliana Lazăr, născută în Moldova, stabilită în Franţa şi devenită scriitoare de limba franceză.

Acest dosar este un frumos omagiu adus femeilor artiste, care nu sunt numai "muze" pentru bărbaţi, ci veritabile talente şi energii culturale.

Pentru a rezuma, pot spune că datorită scriitorilor, România prezintă în străinătate o altă imagine… Mai rămîne întrebarea: vor înţelege într-o bună zi oamenii politici din Românie că domeniul culturii trebuie sprijinit într-o logică prioritară fiind pentru moment singurul "brand" veritabil de ţară? Vor conştientiza ei faptul că investiţiile în cultură nu sunt de natură să aducă "rezultate" imdiat, şi că aceste investiţii structurează de fapt civilizaţia românească şi formează generaţiile viitoare? Vor mai fi ei capabili, oamenii politici, să asigure în România o atmosferă favorabilă creaţiei şi circulaţiei ideilor? Vor renunţa ei la strategia de divizare şi de politizare excesivă a lumii artistice cu scopuri oportuniste, fără viziune de viitor şi fără a fi luate în calcul interesele pe termen lung ale României, cele europene, şi cele legate de transformarea libertăţii în civilizaţie? Iată întrebările care emană din această participare a României la Salonul de carte de Paris, cu o delegaţie impresionantă de scriitori şi editori, critici şi eseişti, istorici şi oameni de cultură. Joi seară, la standul românesc, am avut ocazia să strîng zeci şi zeci de mîini, mîinile unor oameni pe care îi preţuiesc de multe decenii, mîinile unor oameni care au scris pagini memorabile şi cărţi esenţiale pentru cultura română. Ar trebui oare, înainte de a le aprecia contribuţia şi meritele culturale, să-i întreb din ce tabără politică fac parte? Oare cîţi oameni şi-ar mai da mîna dacă politica ar reuşi să ucidă chiar şi bunul simţ?