Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cronică de carte : "Tuer le père", de Amélie Nothomb

tuer-le-pere.jpg

"Tuer le père", de Amélie Nothomb , Editura Albin Michel, 2011

În jur de 650 de titluri noi au apărut în librăriile franceze în această lună septembrie, un adevărat coşmar pentru criticii literari dar şi pentru librari. Primii se plîng că apar prea multe cărţi noi şi că nu au timp să citească nici zece la sută din noile apariţii. Librarii se plîng că nu au loc pe standuri pentru noile cărţi. In acest context de competiţie se vînd de obicei foarte bine doar cărţile care beneficiază de o enormă maşină publicitară, sau scriitorii deveniţi deja nişte vedete. Matei Vişniec a citit ultimul roman al unei scriitoare care beneficiază de o mare celebritate şi de o susţinută mediatizare: Amélie Nothomb.  Este însă noul său roman, al 20-lea, şi unul foarte bun? Răspuns cu Matei Vişniec.

Chiar şi cei cărora nu le place cum scrie Amélie Nothomb, chiar şi criticii care o desfiinţează din cînd în cînd, recunosc totuşi că numele ei este cel al unui fenomen literar. De 20 de ani, la aceeaşi editură, în acelaşi moment al anului, adică în luna august, Amélie Nothomb scoate cîte un roman. Succesul ei este şi acela al unei reţete literare, precum şi al unui personaj care se ascunde în spatele… autoarei.

Pentru că Amélie Nothomb are un chip extrem de mediatizat, apariţiile ei la televiziune nu trec neobservate iar atunci cînd acordă autografe în librării şi în diversele saloane de carte autoarea este asediată de admiratori. Ea şi-a obişnuit publicul cu mici extravaganţe, cum ar fi pălăriile originale şi uneori caraghioase pe care le poartă, şi cu biografia ei insolită: ea s-a născut pe 13 august la Kobe, fiind fiica unui ambasador belgian în post în Japonia, şi întreţine o relaţie pasională cu această ţară.

De altfel premiul cel mai important pe care l-a obţinut vreodată a fost pentru un roman cu subiect… japonez: este vorba de "Stupoare şi cutremur", recompensat în 1999 cu Marele Premiul pentru roman al Academiei Franceze.   

Poate tocmai datorită faptului că s-a născut în zodia leului şi întrucît acest lucru i-a purtat noroc, Amélie Nothomb îşi lansează întotdeauna fiecare nou roman la jumătatea lunii august.

În felul acesta pot beneficia de aceste apariţii cititorii aflaţi încă în vacanţă. Iar admiratorii ei care se întorc din vacanţă dar n-au cumpărat încă "ultimul Amélie Nothomb" pot să-i găsească romanul în librării, într-un tiraj suficient de mare, ca pe un cadou oferit de romancieră.

S-ar părea că în ultimii 20 de ani Amélie Nothomb a vîndut peste 15 500 000 de  exemplare din cărţile sale. Nu toate au avut însă acelaşi succes de librărie. "Stupoare şi cutremur", după care s-a făcut şi un film, a fost vîndut în 2 milioane de exemplare.

În interviurile sale Amélie Nothomb povesteşte lucruri pe care nimeni nu le poate verifica, dar care dau bine pentru imaginea sa de scriitor prolific: ea pretinde că se trezeşte în fiecare zi la ora 4 dimineaţa şi că scrie apoi timp de mai multe ore…

Dacă ar fi să-i dăm crezare, în sertarele sale zac zeci şi zeci de romane încă nepublicate. Ea mai pretinde că de fapt scrie cîte patru romane noi pe an, dar din care alege spre publicare doar unul singur.

"Tuer le père", al 20-lea roman

"Tuer le père" (A-ţi ucide tatăl) este aşadar al douăzecilea său roman, şi din păcate nu se situează în plutonul celor reuşite. Nu sunt singurul care emite această judecată, unii critici din Franţa sunt chiar şi mai severi decît mine. La sfîrşitul lunii august, în Le Figaro, un comentator spunea că nu a reuşit să treacă de pagina 9.

În ceea ce mă priveşte, eu l-am citit cu răbdare şi cuvînt cu cuvînt pentru că romanul este extrem de scurt. El se poate citi de fapt în două ore, şi cred că în viaţa mea de cititor pasionat mi s-a întîmplat să dau uneori peste nuvele mai lungi decît ultimul "roman" al lui Amélie Nothomb. Recurgînd la o naraţiune extrem de simplă, de liniară şi plină de dialoguri, romanciera ne livrează un fel de fabulă cu substrat freudian.

Povestea se întîmplă în Statele Unite, mai precis în Nevada, între oraşul Reno şi capitala mondială a jocurilor de noroc, Las Vegas. Un adolescent de 14 ani, Joe, care vrea să devină magician, este repudiat de mama sa şi obligat să plece de acasă. Joe este un adolescent care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, dar îşi găseşte un fel de tată adoptiv, un mare maestru în materie de magie, pe nume Norman.

Acesta din urmă, care trăieşte cu Christina (o "artistă a focului" care jonglează cu flăcări)  îl acceptă pe Joe în casa sa şi începe să-i predea secretele meseriei de iluzionist şi magician. Ceea ce-l interesează însă şi mai mult pe Joe este să ştie cum se trişează la jocurile de cărţi, ceea ce va învăţa pînă la urmă de la Norman, deşi acesta nu practică jocurile de noroc.

Treptat, crescînd în casa lui Norman şi a Christinei,  tînărul Joe începe să resimte o aversiune tot mai mare pentru maestrul său dar să o dorească din ce în ce mai mult pe Christina…

Nu voi dezvălui în această cronică modul în care se termină povestea celor trei, şi mai ales modul în care Joe va încerca să-şi vindece trauma produsă de faptul că nu şi-a cunoscut tatăl adevărat. Soluţia găsită de Amélie Nothomb este o piruetă narativă simpatică, ea se vrea în orice caz un fel de fabulă filozofică în stilul practicat de Paulo Coelho. Nu la acest nivel am eu reproşuri de formulat, ci la nivelul naraţiunii.

Am avut impresia că Amélie Nothomb, scriind acest roman, s-a gîndit de la bun început să încerce captarea unui public de adolescenţi care nu pun mîna niciodată pe vreo carte. Stilul ei este atît de sărac, frazele atît de bazice încît efectiv te întrebi dacă ai în faţa ta o pagină de literatură.

Există şi alţi autori care au adoptat "stilul sărac", precum Agotha Kristof, numai că la ei fraza simplă este învăluită în poezie iar naraţiunea colcăie de evenimente.

"Tuer le père" nu reuşeşte să pară un roman serios şi, lucru ciudat, degajă o impresie de "roman de debut". Ceea ce obervă şi criticul Yann Moix în suplimentul literar al ziarului Le Figaro cu data de 25 august. Amélie Nothomb nu este un autor lipsit de tehnică, de ştiinţa construcţiei, de talent şi de graţie. Iar unele dintre romanele sale, precum "Stupoare şi cutremur" sau "Nici Eva, nici Adam" m-au încîntat.

Romane uşor de digerat

Cred însă că scriitoarea s-a lăsat în ultimul timp antrenată de o anumită maşină a marketingului care-i comandă romane "uşor de digerat". Într-o lume atît de grăbită ca a noastră, romanele ultra-scurte gen "Tuer le père" au o funcţie terapeutică: omul le cumpără, le citeşte repede şi are impresia că a săvîrşit un act cultural.

Cînd la ora 17 intri într-o librărie, decis să consumi cultură, şi dai peste romanul lui Amélie Nothomb, scriitor celebru, nu poţi să nu-ţi spui: "iată o valoare sigură". Această valoare sigură o citeşte apoi între ora 18 şi ora 20, te simţi brusc încîntat de tine însuţi iar restul serii poţi apoi să-l cedezi fără nici o remuşcare televizorului, pînă la ora unu noaptea eventual, pentru că în sinea ta eşti mulţumit şi liniştit, îţi spui "am citit totuşi o carte pe ziua de azi, nu sunt chiar total manipulat de societatea de consum şi de industria de divertisment a lumii".

Undeva, însă, cineva, într-o loc secret, se bucură că a reuşit să-i dea consumatorului această iluzie că are acces la marea cultură fără să-l facă să reducă din timpul acordat televizorului, de exemplu. Ceea ce spun eu, însă pare mai degrabă un subiect de roman… Amélie ar merita poate să-l scrie într-o zi.      

 
Matei Vişniec: Cronică de carte : "Tuer le père", de Amélie Nothomb