Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum se trăia în Franţa sub ocupaţie germană

În Franţa a apărut un important studiu despre viaţa cotidiană pe vremea ocupaţiei germane. Un capitol de istorie care se scrie şi se rescrie continuu din 1945 încoace. Se ştie că francezii n-au cunoscut experienţa totalitară. Cartea apărută recent la editura Les Arènes pe tema ocupaţiei se numeşte "Cuvinte din umbră. Scrisori şi carnete ale francezilor sub ocupaţie 1939-1945". Doi istorici, Jean-Pierre Guéno si Jérôme Pecnard, au conceput-o în modul cel mai didactic cu putinţă, pentru ca marele public să înţeleagă imediat ce a însemat rezistenţa dar şi colaboraţionismul sau delaţiunea.

În Franţa a apărut un important studiu despre viaţa cotidiană pe vremea ocupaţiei germane. Un capitol de istorie care se scrie şi se rescrie continuu din 1945 încoace. Se ştie că francezii n-au cunoscut experienţa totalitară.

Iar atunci când cineva încearcă să le explice cum a fost viaţa în Uniunea Sovietică şi în alte ţări din Europa de Răsărit pe vremea comunismului, cel mai bun lucru este să evoce comparativ perioada ocupaţiei germane în Franţa. Cu diferenţa că ocupaţia germană a durat în Franţa timp de 5 ani, în timp ce ocupaţia "comunistă" ca să zicem aşa a durat aproape 70 de ani în fostele republici sovietice şi timp de 45 de ani în celelalte ţări ale Europei de Est.

Cartea apărută recent la editura Les Arènes pe tema ocupaţiei se numeşte "Cuvinte din umbră. Scrisori şi carnete ale francezilor sub ocupaţie 1939-1945". Doi istorici, Jean-Pierre Guéno si Jérôme Pecnard, au conceput-o în modul cel mai didactic cu putinţă, pentru ca marele public să înţeleagă imediat ce a însemat rezistenţa dar şi colaboraţionismul sau delaţiunea.

Pe lângă scrisorile, unele dintre ele cutremurătoare, publicate în această carte, după ce au stat în arhive personale sau publice timp de 60 de ani, publicul descoperă şi alte documente emoţionante: fotografii, desene făcute de copii în timpul exodului spre sudul Franţei în momentul când naziştii intrau în Paris, tracte anti-semite distribuite în acei ani, tickete de raţionalizare a alimentelor, afişe lansate din avion de aliaţi, o scrisoare prin care un colaborator al naziştilor îşi denunţa un vecin la Gestapo.

Ocupaţia germană a fost un şoc teribil pentru francezi şi ei, după cum reiese din această carte, s-au dezmeticit greu. Unii s-au acomodat cu ocupantul, alţii şi-au pus speranţa în regimul colaboraţionist de la Vichy… O mică parte a intrat în diverse reţele de rezistenţă pasivă sau activă, alţii au fugit în Anglia sau în străinătate… Complexitatea acestei perioade istorice face ca şi decriptarea ei de către istorici să fi fost treptată şi supusă presiunilor politice.

Imediat după eliberare, când generalul de Gaulle a venit la putere, accentul istoriografiei oficiale a fost pus pe condamnarea fără apel a regimului de la Vichy şi pe exaltarea rezisţentei militare. De Gaulle obişnuia să spună: nu cu adevăruri se forjează o naţiune ci cu mituri naţionale.

Deci, a fost creat mitul rezistenţei, iar De Gaulle a preferat această simplificare unor complicate dezbateri pe teme istorice. Când a debarcat pe teritoriul francez cu trupele aliate, în iunie 1944, generalul de Gaulle li s-a adresat francezilor şi a dat tonul istoriografiei oficiale: "Când au venit naziştii în Franţa, voi francezii n-aţi avut decât o singură dorinţă : să continuaţi războiul" – a spus atunci de Gaulle. Ceea ce este departe de adevăr, o mare parte dintre francezi n-au avut nici un chef de fapt să continue războiul şi au aşteptat să vadă în ce parte se înclină balanţa şi cum se va purta ocupantul.

A urmat însă, pe continentul european, războiul rece, ceea ce a provocat, între 1950 şi 1960, o rescriere a istoriei ocupaţiei germane în Franţa. Cum comuniştii francezi au fost numeroşi în rezistenţă, ei şi-au scris propria lor istorie autoglorificându-se în context şi asumându-şi un rol esenţial. Istoriografia oficială a reacţionat şi brusc s-a descoperit că regimul de la Vichy nu a fost chiar atât de negru, şi că a avut de fapt două faze, una, până în 1942, de "protejare" a francezilor, partea de colaboraţionism flagrant intervenind doar după aceea.

Revenirea lui de Gaulle la putere în 1958 a stimulat din nou apetitul istoricilor pentru glorificarea Franţei Libere. Dar din 1969 încolo, după moartea lui de Gaulle, au început să apară cărţi şi filme relativizând aspectul rezistenţei, ca să nu mai vorbim de revelaţiile legate de "colaboraţionismul orizontal", altfel spus al prostituatelor franceze şi al multor femei care au avut "relaţii de pat" cu ocupantul.

Este dificilă, deci, identificarea adevărului istoric, interpretarea sa şi punerea sa în paginà... Istoria ocupaţiei germane în Franţa se scrie şi se rescrie, iată, după 60 de ani de la evenimente, mă întreb ce soartă va avea scrierea şi rescrierea istoriei comunismului.