Destinul tragic al rromilor

"Ţiganii din Franţa. Un destin aparte, 1939-1946" este titlul unui studiu foarte documentat despre persecutarea romilor în Franţa în secolul al XX-lea. La 30 septembrie 1421 un anume Miquiel, prinţ de Latinghem în Egipt, se prezintă autoritaţilor burgului Tournai, în nordul Franţei, pentru a cere protecţia citadinilor pentru el şi ai săi. Municipalitatea răspunde cu promptitudine, într-un spirit de toleranţă şi cu o generozitate care au de ce să uimească, astăzi la ora repatrierilor forţate ale imigranţilor în căutare de o soartă mai bună.

Orasul Tournai oferă fără să clipească ospitalitate acestor "buni creştini alungaţi de Sarazini din patria lor, împreună cu o sumă importantă de bani, pâine şi bere". Fenomenul ia oarecare amploare, încât noul Papa ales de Conciliul din 1417, Martin al V-lea, le permite şi el să călătorească în cele patru colţuri ale Europei membrilor acestor "triburi profetice cu ochi de foc", după cum scrie cu admiraţie, mai târziu, poetul Charles Baudelaire.

Din secolul al XV-lea, aşadar, o lungă istorie îi leagă pe ţigani de culturile diferitelor popoare europene. Mai mult, chiar, se poate spune că datorită modului lor specific de viaţă, străbătând bătrânul continent în lung şi-n lat, aceşti nomazi devin frontierele lui vii, cu tot ce implică o asemenea postură în materie de convulsii politice, economice, sociale.

Aşa de exemplu, aflăm de la autorii acestui pasionant studiu că Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, a refuzat să mai fie patronul "companiilor de Boemieni", dar nu pentru că i-ar fi considerat nedemni sau din vreo pornire discriminatorie, cuvânt necunoscut la acea epocă, ci dintr-un motiv cât se poate de serios: aceşti supuşi ai regelui Franţei se puseseră cu arme şi bagaje în serviciul nobleţii dizidente.

Timp de mai multe secole, aceşti "patrioţi cosmopoliţi", după expresia poate puţin idealizatoare a poetului Valéry Larbaud, au intrat în patrimoniul imaginar al literaturii, al muzicii şi al dansului. Totul se schimbă odata cu a Treia Republica, 1880, care-şi propusese formarea unui cetăţean francez după propriile norme: laic, sedentar, educat, în opoziţie cu o cultură orală, nomadă, şi... diferită.

Lucrurile au luat o turnură de-a dreptul dramatică pe parcursul secolului XX, când sedentari sau nomazi, abia ieşiţi dintr-o lungă sclavie, ţiganii au început să fie percepuţi drept intolerabil de diferiţi. In 1912, prefectul Bertillon, inventatorul poliţiei ştiinţifice, îsi mai adaugă la activ o invenţie: carnetul antropometric, în care figurează, ca şi cum ar fi vorba de specimene curioase, deviaţii ale naturii, diferite măsurători precum lungimea urechii drepte, a nasului sau a piciorului stâng.

În 1915, apar şi primele lagăre de concentrare din istorie, în care sunt închişi ţiganii alsacieni şi loreni, aşa-numiţii Sinti, bănuiţi că ar fi spionii Germaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul de la Vichy îi concentrează în 30 de lagăre şi, la terminarea războiului, din exces de zel, nu-i eliberează imediat după sosirea Aliaţilor, ci numai în 1946, odată cu speculanţii de pe piaţa neagră, proxeneţii şi prostituatele. Ţiganii în Franţa - o lectură plină de învăţăminte.