Gulagul. O istorie

Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum a fost de ce ar fi interesaţi românii interesați de această carte. Răspunsul a venit prompt: "Cu siguranță au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioți ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea. Cum arată gulagul în cifre:

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929,  cînd lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populaţiei – unul din 6 sau din 8 oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau ştia pe cineva arestat.

Sunt cunoscute şi locurile în care erau construite lagărele – adaugă ea. Şi erau peste tot, din nord, la coasta pacificului, în mine, şi până în centrul moscovei – unde prizonierii erau folosiţi pentru a construi blocuri sau să proiecteze aeroplane. Nu exista nici o o zonă locuită fără lagăre şi nici o ramură a industriei care să nu fie susţinută de prizonieri. În anii 40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îţi rezolvi treburi cotidiene în oraş fără să dai peste cei din lagăre, implicaţi în diferite activităţi. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluţiei bolşevice – explică Anne Applebaum. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul de 5 ani pentru colectivizarea agriculturii şi creşterea producţiei industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate – ţărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă şi cu o lipsă a forţei de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale şi gaze în nordul îndepăratat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, aşa că au fost construite lagăre şi au fost trimişi prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliţia Politică avea argumentele ei pentru această decizie. Anne Applebaum citează declaraţia unui fost şef de lagăr, Alexei Loghinov:

Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei – spunea el. Şi cum ar putea de alfel să trăiască civilii în condiţiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă şi o sobă cu ceva cărbuni şi supravieţuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcţionarea sistemului. Aşa a fost justificată existenţa lagărelor de la început până la sfârşit.

Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii şi pentru a-i face să sufere. Cele cîteva sute de lagăre, în care erau milioane de prizonieri, erau parte a sistemului de stat şi a economiei, o parte importantă, cunoscută şi temută de toată lumea.

Deşi gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parţial deschise, ruşii de azi ştiu încă foarte puţine despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puţin, iar foştii torţionari nu au fost judecaţi – apreiază dna Applebaum, deşi unii trăiesc. Cu doar câteva mici excepţii, nu au existat investigaţii oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum punctează două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foşi ofiţeri KGB nu au interes să facă publice crimele făcute de oranizaţia din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbeşti despre gulag e privit ca o slăbiciune naţională, care ar putea dăuna imaginii ţării. În fine, întrebată despre cum arată o comparaţie dintre gulag şi holocaust – Anne Applebaum spune că nu există o astfel de comparaţie, nu se poate spune că unul a fost mai rău sau mai criminal decât celălat.