Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Maramureşul adus de Luvru

Pînă duminică mai poate fi văzută în Grădina Tuileries de la Paris o casă maramureşană, de fapt o instalaţie realizată de artistul român Mircea Cantor. Aşa cum Brîncuşi a adus în inima Parisului, cu peste 90 de ani în urmă, motive sculpturale extrase din cerdacurile şi de pe porţile caselor din Gorj, aşa aduce şi Mircea Cantor un fragment de Românie, mai precis de Maramureş, la poalele Luvrului...

Ocazia i-a fost oferită de participarea sa la Tîrgul Internaţional de Artă Contemporană de la Paris, care i-a invitat pe cîţiva dintre cei mai în vogă artişti contemporani să-şi expună operele nu numai la Grand Palais ci şi în grădina Tuileries, între Muzeul Luvru şi Place de la Concorde. Greu de găsit în lume un loc mai prestigios, mai încărcat de artă şi de istorie, pentru instalarea unei sculpturi sau a unei opere conceptuale.

21 de artişti de diverse naţionalităţi au avut acest privilegiu, printre care şi tînărul artist român Mircea Cantor, deţinător al premiului "Marcel Duchamp" pe anul 2011, ceea ce înseamnă de fapt cel mai mare semn de recunoaştere pe care îl poate conferi breasla galeriştilor şi a colecţionarilor de artă contemporană.  Mircea Cantor mi-a mărturisit că nu i-a fost uşor să-şi convingă galeria (Yvon Lambert) să-l sprijine în această aventură.

Pînă la urmă însă gestul său artistic a reuşit. Pentru că această casă maramureşeană din brad a devenit o metaforă cu o imensă forţă de sugestie în umbra celui mare mare muzeu din lume, alături de celebrul bulevard Rivoli, la doi paşi de unul dintre cele mai faimoase exemple de arhitectură hausmaniană (Baronul Haussmann a fost cel care a "modernizat" Parisul sub Napoleon al III-lea).

Cu totul surprinzător este faptul că această casă pare legată cu o funie, ca şi cum ar fi fost adusă de undeva, de o mînă gigantică, sub formă de cadou şi depusă la doi paşi de Luvu, pentru a provoca un dialog între civilizaţia pietrei şi cea a lemnului, între tot ce este mai sublim în materie de civilizaţie urbană şi modestia unei civilizaţii apuse a lemnului. Funia se dovedeşte însă a fi una sculptată, ea este încrustată în lemn de meşterul Ioan Codrea care a lucrat cu dalta şi cu ciocanul sub privirile şi îndrumarea lui Mircea Cantor.

Această funie sculptată în lemn care înconjoară de două ori casa de lemn pare un cordon ombilical înfăşurat în jurul unui prunc: undeva s-a produs o naştere dar cineva a refuzat să arunce cordonul ombilical la gunoi. In această zonă emoţională trebuie căutat, cred eu, şi mesajul lui Mircea Cantor: el aduce la Paris o casă de lemn dintr-o regiune care de fapt îşi pierde treptat sufletul. Mircea Cantor le aminteşte toturor celor care vin să-i vadă “instalaţia” că rădăcinile nu pot fi separate niciodată de aripi, şi că toţi cei care uită de unde vin nici nu ştiu prea bine în ce direcţie merg.