Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un preşedinte trebuie să fie cultivat?

japon-salon-stand-0.jpg

Un preşedinte trebuie să fie cultivat?

 Întrebarea şi-o pune prestigiosul cotidian Le Monde şi pleacă de la o constatare factuală: până în 2007, avocatul şi omul politic Nicolas Sarkozy a ignorat cultura. "Un om politic care nu se uită la televizor nu-i poate cunoaşte (înţelege) pe francezi". Dorind să încarneze ruptura, tânărul Sarkozy caută astfel să se diferenţieze şi de "catehismul cultural" pe care-l promovau în opinia sa numai elitele.

Cu câteva luni înainte însă de scrutinul de acum 5 ani, Sarkozy a simţit nevoia să aibă şi alte referinţe decât cele vehiculate pe micul ecran şi şi-a chemat lângă el un om de litere, Henri Guaino, care să-i scrie discursurile.

Henri Guaino i-a adus lui Sarkozy în acea campanie victorioasă cuvinte alese, cele rostite de Jean Jaures şi Albert Camus. Trei ani mai târziu, ziariştii descoperă că locatarul de la Elysée este sufundat în tot ceea ce până atunci respingea. Citeşte Dostoievski şi Zweig, vizionează cinema de autor, samd. Greu însă să-ţi construieşti aşa de repede o cultură clasică pe care multă vreme ai ignorat-o, constată cronicarul de la Le Monde.

Şi apoi, e chiar nevoie să fii cultivat ca să conduci o ţară?, se întreabă ziarul de seară. În sfârşit, despre ce cultură vorbim? În Franţa, cunoaşterea istoriei şi a geografiei şi referinţele literare au rămas mai esenţiale ca oriunde altundeva. În schimb e foarte rar să-l întrebi pe un preşedinte francez despre câte limbi străine vorbeşte, ce cunoaşte în materie ştiinţifică şi ce experienţă are în afara ţării.

Or în era globalizării, a sfidărilor ecologice şi a crizei economice mondiale, astfel de lucruri ar trebui să fie cunoscute de şefii de stat. În Franţa însă, predomină literatura şi istoria, poate din raţiuni nostalgice pentru preşedinţii literaţi de altădată când elita politică franceză era una şi aceeaşi cu cea intelectuală şi literară. Să nu uităm că în Franţa este una din puţinele ţări cu o politică culturală, aici există un minister al culturii, instituţie inexistentă în Marea Britanei şi SUA.

Republicile franceze au fost conduse de profesori, medici, jurnalişti sau avocaţi iar în parlamentul interbelic se dezbătea cu pasiune dacă trebuie sau nu scoasă latina de pe lista examenelor de bacalaureat.

Cei mai mulţi preşedinţi, fideli acestei culturi clasice

Într-adevăr, de Gaulle era un pasionat de istorie. Memoriile pe care le-a scris sunt comparabile cu cele redactate de un scriitor. Un scriitor şi-a luat dealtfel de Gaulle ca ministru al culturii, e vorba de André Malruax.

Georges Pompidou era îndrăgostit de arta contemporană şi de poezie, poezie pe care uneori a folosit-o şi ca armă politică. Valéry Giscard d'Estaing poseda mai degraba o cultură ştiinţifică dar regretă deschis că nu ştie să scrie ca un mare scriitor - lucru care nu l-a împiedicat să scrie recent două romane.

În sfârşit, François Mitterrand era un erudit - istoria, geografia şi literatura erau pentru el unelte esenţiale. Până şi Jacques Chirac care multa vreme a facut pe incultul a înţeles la un moment dat că trebuie să-şi afişeze şi cunoştinţele - reale - pe care le avea despre civilizaţiile asiatice, în particular japoneza şi chineza.

Fiecare dintre aceşti fosti preşedinţi şi-a lăsat amprenta, o clădire legată de pasiunea lor culturală: centrul Beaubourg pentru Pompidou, muzeul d'Orsay pentru Giscard d'Estaing, Biblioteca Naţională a lui Mitterrand şi Muzeul de pe Quai Branly la iniţiativa lui Chirac.

2012: candidaţii la prezidenţiale


Criza economică a monopolizat toate dezbaterile. Dintre cei zece candidaţi la şefia statului, doar doi şi-au făcut din cultura generală personală un argument de campanie, ambii fiind dealtfel şi singurii profesori de litere ai grupului: centristul François Bayrou şi comunistul Jean-Luc Mélenchon.

În trecutul apropiat, extremistul de dreapta Jean-Marie Le Pen, şi el om cultivat, folosea limba franceză ca armă şi muzica lui Verdi la mitingurile electorale. Fiica sa, Marine, evită însă orice referinţă istorică, de teamă şi ca să rupă cu ultra-naţionalismul promovat de tatăl ei. Socialistul François Hollande a recunoscut déja public că "nu citeşte niciodată roman".

Conştient probabil de efectele acestei revelaţii, el şi-a împânzit apoi cartea-program cu referinţe istorice ale stângii republicane. Nicolas Sarkozy evita însă să se refere la şcoala sa de gândire. Şeful statului, candidat la propia-şi succesiune, a decis însă recent să invite la palatul Elysée artişti şi intelectuali, nu iese în public fără vreo carte sub braţ şi nu ezită chiar să evoce în public lecturile sale.

Ne putem însă întreba, ca şi Le Monde, dacă cultura nu este în fapt pentru preşedinte doar o nouă armă politică, sau o pură manevră de comunicare?
Literatura este un instrument neegalat de înţelegre psihologică, scrie Le Monde. Cum să înţelegi Europa dacă nu-i cunoşti războaiele religioase, teritoriile, rivalităţile economice, demografia, samd?

Incultura istorică te împiedică să pui în context şi să înţelegi complexitatea unei probleme. Nu-i mai puţin adevărat că uneori cunoştinţele istorice te pot face să iei atitudini injuste. Mitterrand spre exemplu, moştenitor al războiului rece, nu a înţeles din prima că imperiul sovietic se poate prăbuşi de unde şi ezitările remarcate în momentul puciului comunist împotriva lui Gorbaciov în 1991.

Societăţile moderne sunt însă prea marcate de momentul prezentului şi ignoră tot ce a fost în trecut sau ce-ar putea avea loc în viitor. Politica şi bătăile electorale au devenit o succesiune de instantanee incompatibilă cu o cultură care dimpotrivă are nevoie de durată ca să existe.

Marea dilemă deci a liderilor actuali este să reducă cât se poate aceste divergenţe între interesele pe termen scurt şi cele pe termen lung.