Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Criza durabilă

criza-durabila.jpg

Criza durabilă.REUTERS/Thierry Roge

Chiar dacă summit-ul de pe 26 octombrie a fost  considerat de mediile de informare ca fiind unul “istoric”, “crucial” sau “al ultimei şanse”, el nu este de fapt decît o etapă, un nou pas în efortul colectiv al europenilor de a găsi răspunsuri la multiplele crize cu care sunt confruntaţi. Pentru că în prezent, cum spun mulţi comentatori avizaţi, criza a devenit durabilă.

Criza a devenit durabilă şi o spune, printre alţii, un foarte bun cunoscător al situaţiei economice din Europa şi din lume, preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet. Pentru unii această criză a început în 2008, cînd toată planeta a încasat unda de şoc a unui sistem de credite total aberant inventat de americani.

Pentru Jacques Delors, care s-a aflat în fruntea Comisiei Europene între 1985 şi 1994, criza a început în anii 70 cînd Europa a intrat într-un veritabil declin. Jacques Delors reaminteşte într-un interviu acordat revistei L’EXPRESS cît de greşite au fost atunci opţiunile economice ale Europei Occidentale.

Ea s-a crezut înşurubată veşnic pe soclul performanţelor economice, s-a hrănit cu utopia că va rămîne campiona lumii în materie de tehnologie şi competitivitate, şi a început să neglijeze industriile tradiţionale, în frunte cu siderurgia.

Tot Jacques Delors reaminteşte că în 2010, reuniţi la un summit la Lisabona, şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene au lansat un adevărat semnal de alarmă: "deceniul care urmează, au spus ei, va fi unul crucial, trebuie în mod obligatoriu să reindustrializăm Europa, să redevenim competitivi şi să procedăm la reformele necesare în acest scop.”

S-ar părea că acel semnal de alarmă a avut răsunet numai în disciplinata Germanie şi în ţările nordice, un spaţiu în care, de altfel, unda de şoc a crizei din zona euro se resimte mai puţin.

Dezbaterile care au loc în prezent în Franţa pun însă accentul pe faptul că actuala criză nu este doar una a datoriei publice şi a zonei euro. Ea vine pe fondul unei crize instituţionale a Uniunii Europene întrucît timpul politic nu se mai suprapune pe cel economic.

Pînă cînd ia o decizie politică această maşină greoaie care este Uniunea Europeană, timpul economic se scurge de zece ori mai repede decît timpul politic, iar peisajul urgenţelor se complică. Văzut din exterior, din Statele Unite sau din Australia, mecanismul deciziei în sînul Uniunii Europene apare care o aberaţie.

Nu mai este vorba de democraţie ci pur şi simplu de arhaism atunci cînd europenii au nevoie de luni şi luni de zile ca să adopte un plan de asanare financiară. Ministrul australian al finanţelor, Wayne Swan, spunea acum cîteva zile pentru Agenţia France Presse: “liderii europeni au pierdut timpul în aceste ultime 18 luni fără să producă nici un plan serios în vederea ieşirii din criza datoriei publice”.  

Revin la Jacques Delors, care a fost un foarte bun preşedinte al Comisiei Europene şi pe care toată lumea îl consideră “părintele monedei unice europene, euro”. In interviul acordat revistei L’EXPRESS el declară, însă: “nu sunt părintele acestui euro din ziua de astăzi”. Tragică repudiere filială. Nimic mai trist decît să vezi că un tată nu-şi mai recunoaşte progenitura. Si este adevărat că la ora la care era lansată, moneda unică era menită să devină baza unei dezvoltări durabile a Europei.

Ea urma să-şi asume rolul internaţional al unei valori refugiu, să oblige toate statele zonei euro la o impecabilă gestiune şi să ducă, aşa cum spunea un lider european în acel moment, la un şomaj zero. Din lipsă de coordonare politică, însă, euro a ajuns într-o stare de agonie şi chiar ţinta unor ironii usturătoare. Citez dintr-o declaraţie a ministrului de externe britanic, William Hague: “Se va vorbi timp de secole despre crearea monedei unice europene euro ca despre un fel de monument istoric închinat nebuniei colective”.

La criza zonei euro, la criza datoriei publice şi la criza instituţională a Uniunii Europene mai trebuie adăugată una, cea a sistemului financiar internaţional însuşi. Pentru că totul se derulează pe o incredibililă deturnare a economiei mondiale de pieţele monetare şi de sectorul speculativ. Banii sunt sîngele economiei, de acord cu acest lucru, fără bănci şi credite nu poate fi vorba de activitate economică şi de creştere economică.

Si totuşi, în ultimii zece ani, ca un avion deturnat de terorişti, economia mondială a fost deturnată de traderi şi de explozia fără precedent a sectorului speculativ. Intr-un fel sau altul Europa este obligată să-şi găsească soluţii de supravieţuire, şi există această veche teorie că ea avansează de fapt cu paşi mari în special în momentele de criză. Mai rămîne însă mult de lucru pe celălalt şantier, în domeniul asanării şi umanizării unui sistem capitalist generator sistematic de crize.