Plafon pentru salariile directorilor companiilor de stat

Chestiunea salariilor patronilor revine aşadar în actualitate, socialiştii dorind să pună această temă şi în centrul campaniei pentru apropiatele legislative. 

O remarcă pentru început: noua măsură anunţată de guvern - şi luată prin decret - se aplică şi contractelor în curs,  nu doar patronilor care vor fi numiţi de acum încolo. Premierul Jean-Marc Ayrault se bizuie pe "patriotismul patronilor care pot întelege că în caz de criză elitele politice şi economice trebuie să fie exemplare" - aluzie astfel şi la prima decizie a guvernului, aceea de a diminua cu 30 la sută salariile miniştrilor şi a primului ministru.

Sunt luaţi în vizor toţi banii pe care-i încasează patroni - adică salariile fixe dar şi părţile variabile. Ţinând cont că în mai toate aceste întreprinderi salariile cele mai mici sunt cu circa 20% mai mari decât salariul minim pe economie, salariul maxim - adică cel al PDGului - nu va putea depăşi, cu mici excepţii, circa 400 de mii de euro pe an.

Multe firme în care statul francez deţine pachetul majoritar de acţiuni recunosc că depăşesc acest plafon.

 Astfel, patronul de la EDF, Henri Proglio, a încasat anul trecut un milion si jumătate de euro, cu alte cuvinte de 64 de ori mai mult decât salariul cel mai mic din firmă. Noua regulă îi reduce deci salariul la circa 500 de mii de euro pe an, o reducere de aproape 70 la sută. Noul PDG de la Areva, constructor de centrale nucleare, îşi va înjumătăţi salariul de la 680 de mii la circa 335 de mii. Există însă şi cazuri contrare.

De exemplu, Guillame Pepy, directorul  căilor ferate franceze, are un salariu estimat la 250 de mii de euro pe an, de circa de 15 ori mai mult faţă de salariul minim din firmă.

Cu alte cuvinte, Pepy are argumente să ceară ... o mărire de salariu. Dar ce se întâmplă cu angajaţii care depăşesc plafonul dar nu sunt patroni - există şi aşa ceva de exemplu la EDF unde Proglio nu e cel mai bine plătit din întreprindere? Există în jurul preşedinţilor-directori-generali un grup de responsabili care adesea câştigă mai bine decât şeful.

Fără îndoială că aceste exemple sunt excepţii, dar oricum guvernul va avea greutăţi a explica de ce reduce salariul unui "simplu" angajat. Greutăţi vor fi şi când problema se va pune concret.

Modificarea unilaterală a unui contract este asimilată cu o concediere şi deci deschide dreptul la indemnizaţii, lucru care poate deveni foarte costisitor în anumite cazuri. În sfârşit, cât de atractive vor mai fi aceste firme în care statul este majoritar dacă salariul este mai mic decât la privat?

Socialiştii nu se tem de acest argument estimâd că întotdeauna va exista un eşalon doi care va fi încântat să preia conducerea unei companii de stat. Apoi, firmele în care statul este majoritar - şi deci unde această regulă a devenit obligatorie - sunt totuşi puţine la număr.

Statul francez deţine acţiuni doar în 52 de firme dar doar 23 dintre ele sunt cu adevărat publice, adică deţinute sută la sută de stat. În alte 13 este acţionarul majoritar. Rămâne de văzut ce va face guvernul cu firmele în care statul este doar unul dintre numeroşii simpli acţionari, fără a fi deci majoritar. Şi ce se va face cu filialele acestor firme, vor fi sau nu supuse şi ele aceluiaşi regim de micşorare salarială pentru patroni?