Acapararea pămînturilor – un fenomen opac şi neliniştitor

Expresia vine din engleză, de la “land grabbing”. Verbul “to grab” înseamană a lua, a acapara. Fenomenul nu este chiar nou, dar el a luat proporţii în ultimii 20 de ani odată cu intrarea în modernitate şi în competiţia economiei de piaţă a unor ţări clasificate altădată ca făcînd parte din lumea a treia.

Mai precis, ţări precum China, India sau Coreea de Sud au adoptat, în ultimii ani, standarde şi reflexe de consum occidentale, atît în ce priveşte alimentaţia cît şi la capitolul vestimentar sau al industriei de divertisment. Pentru ca toate aceste nevoi de consum să poată fi satisfăcute, sunt necesare noi surse de materii prime, ori, iată că de zece ani a început o adevărată cursă pe acest “teren”. Iar terenurile agricole figurează pe lista urgenţelor.

China controlează în prezent 1 140 000 de hectare înafara teritoriului naţional, dintre care aproape jumătate în Asia de Sud-Est, iar restul în special în America latină şi în Africa. Coreea de Sud a achiziţionat 850 000 de hectare în străinătate. Campionii în materie sunt însă indienii, care au achiziţionat, treptat şi discret, în jur de două milioane de hectare, practic toate localizate în Africa de Est. Si unele ţări puternic industrializate sunt interesate de acest tip de achiziţii, cum ar fi Franţa care controlează 200 000 de hectare, dintre care trei sferturi în Africa.

Sigur, la prima vedere se poate vorbi de programe de dezvoltare şi de punerea în circulaţie a unor terenuri care oricum nu erau utilizate. Există însă şi temerea că populaţiile locale nu beneficiază întotdeauna de astfel de investiţii-achiziţii. Numeroase alte întrebări  apar în aceste condiţii. Sunt folosite aceste terenuri în mod judicios, echilibrat, în spiritul respectului faţă de mediul înconjurător, sau sau exploatate brutal, industrial, fără scrupule, în vederea unui profit imediat? In Africa, două treimi din terenurile astfel achiziţionate sunt utilizate pentru plantarea unor culturi destinate producerii de hidrocarburi.

Ori, şi la acest capitol există multe critici, exploatarea intensivă a acestor terenuri şi recurgerea la îngrăşăminte chimice provoacă o poluare a pămîntului şi a straturilor freatice. Practic există spectrul unor catastrofe ecologice de mari proporţii dacă omenirea va începe să producă tot felul de combustibili agricoli sustrăgînd în felul acesta milioane de hectare din circuitul agriculturii tradiţionale.

Ar mai trebui spus că unele dintre aceste tranzacţii se fac în condiţii de opacitate totală şi că beneficiul este împărţit de numai cîţiva privilegiaţi şi responsabili politici. Etiopia, de exemplu, una dintre ţările cele mai sărace din lume, este în situaţia de a oferi spre achiziţie 6 milioane de hectare. Culmea este că regiunile cele mai populate din Etiopia sunt şi cele mai sărace iar în zona cu terenurile arabile cele mai bune nu locuieşte mai nimeni.

In ce priveşte Africa, există un alt paradox. In perioada colonială occidentalii au creat mari latifundii în ţări precum Africa de sud sau Zimbabwe. Ceea ce mai tîrziu a dus la mari fricţiuni rasiale cu multe efecte nefaste. Ori, acum, se crează latifundii din nou, dar nu pe fond de colonialism ci de economie de piaţă mondializată.

O anumită confuzie domneşte deci în acest domeniu al terenurilor vîndute sau închiriate... Potrivit unui sondaj, 69 la sută dintre francezi consideră de exemplu că agro-carburanţii favorizează speculaţia financiară în domeniul preţurilor agricole. Tot 69 la sută dintre francezi cred însă că agro-carburanţii sunt un lucru bun întrucît reduc dependenţa de petrol. Lucrurile se bat cap în cap uneori cînd oamenii încearcă să-şi exprime părera în privinţa acestui fenomen de “land grabbing”, din lipsă de informaţii clare şi de studii serioase.