Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Alegeri SUA: cum era să devină Casa Albă Casa Bluesului

În 1963, în plină glorie, marele jazzman Dizzy Gillespie se lansează în cursa pentru Casa Albă. Trompetistul, la originea stilului be-bop, va eşua în tentiva sa, dar scurta campanie electorală va marca spiritele americanilor.

Dizzy Gillespie face anunţul candidaturii sale pe scena celebrului Monterey Jazz Festival din California. “Vreau să devin viitorul preşedinte al Statelor Unite”, spunea trompetistul, atunci în vârstă de 45 de ani, în faţa celor 30 de mii de fani. Suntem pe 21 septembrie 1963, Barack Obama nu are decât doi ani şi mai stă în Hawaii cu părinţii, în timp ce Mitt Romney împlineşte 16 ani şi se bucură de succesul tatălui său, devenit proaspăt guvernator de Michigan.

Spre deosebire de urmaşii săi de azi, Gillespie are o cu totul altă viziune a puterii. El promite că dacă este ales la Casa Albă, această reşedinţă va fi rebotezată “Casa bluesului”. Lista cu înalţi responsabili ai adminstraţiei este şi ea anunţată de Gillespie: Miles Davis, celălalt gigant al trompetei, va deveni directorul CIA, Duke Ellington va fi numit secretar de Stat, iar bateristul Max Roach va fi la Apărare. Unui alt mare trompetist, Louis Armstrong, îi va reveni portofoliul Agriculturii, în timp ce pianistul de jazz Charles Mingus urmează să conducă ”Ministerul Păcii”. În sfârşit, Ella Fitzgerald ar urma să preia şefia Afacerilor Sociale, iar militantul drepturilor afro-americanilor, Malcom X, va fi numit la Ministerul Justiţiei. Când îşi prezintă şi intonează şi imnul campaniei sale electorale “Vote Dizzy”, spectatorii încep să realizeze că povestea nu e doar o glumă.

 

Eşecul unei candidaturi inedite

 

America acelei epoci, confruntată în continuare cu acte rasiste împotriva oamenilor de culoare, speră ca John Fitzgerald Kennedy să fie reales peste un an. Gillespie, şocat de violenţa rasială, se implică pentru a-şi face auzită vocea. Imnul există aşadar, sediul de campanie, de asemenea, în apartamentul unui prieten jurnalist, iar primele articole de presă încep să evoce această inedită candidatură. În câteva săptămâni, puternicele asociaţii afro-americane apropiate jazzmanului lansează comitete de sprijin în aproape jumătate din statele care formează federaţia americană.

O mobilizare uluitoare pentru un candidat care, să nu uităm, nu aparţine niciunui partid, nu are fonduri importante şi nici sprijin instituţional. Din cauza aceasta, de altfel, Dizzy Gillespie va eşua în tentativa sa. Nu reuşeşte să-şi înscrie numele pe buletinele de vot, iar atentatul din 22 noiembrie 1963 împotriva lui JFK schimbă radical datele problemei. În faţa democratului Lyndon Johson, republicanii vor prezenta în 1964 un candidat radical, Barry Goldwater, opus integrării rasiale. Pentru Gillespie, obiectivul numărul unu este să-i taie calea acestui republican. Trompetistul îşi va redacta un program electoral, pe care-l va prezenta înaintea concertelor sale. În iulie 1964, textul este chiar publicat de o revistă californiană. Nu lipsesc din revendicările sale propuneri concrete privind libertăţile civile ale afro-americanilor, dar şi ideea de a dizolva FBI-ul şi de a interzice mişcarea Ku Klux Klan. În politica externă, Gillespie vrea să recunoască China, să stopeze războiul din Vietnam şi să-şi reia relaţiile cu Cuba, dar şi cu alte ţări comuniste. Presa scrisă şi audiovizuală începe să se intereseze tot mai serios de programul cântăreţului, lucru care provoacă iritare în rândul celorlalţi candidaţi, care îşi intensifică presiunile asupra trompetitsului ca să renunţe la ambiţiile sale politice. Nici gând, spune Gillespie, care acordă cu puţin timp înaintea scrutinului un interviu celebrei reviste de jazz "Dow Beat", în care promite scăderea impozitelor, reducerea armamentelor şi şcoală şi îngrijiri medicale gratuite pentru toată lumea.

În mod inexplicabil, revista cu poza lui Gillespie pe copertă iese pe piaţă pe 5 noiembrie 1964, adică a doua zi după victoria la alegeri a democratului Johnson.